Mie, ca nuvelist, retragerea dlui Nicolae Manolescu din viaţa politică mi s-a părut la fel de importantă ca aceea a dlui Emil Constantinescu din viitoarele alegeri prezidenţiale. Şi mai interesantă - dacă acest adjectiv nu a murit într-o lume în care "corect" domină, sec şi autoritar, vocabularul de piaţă şi viaţă. Nu mă număr printre intimii dlui Manolescu, dar dînsul ia de multe ori parte la gîndurile mele intime, ca să nu spun mai mult. Dar de ce să nu spun mai mult? Dl Manolescu - făcîndu-mi praf, pe bună dreptate estetică, schiţele proletcultiste din urmă cu 40 de ani - a intrat în ceea ce s-ar putea numi, cu pudoare, cu timiditate, destinul meu de nuvelist. Dînsul se numără printre cei cîţiva critici literari români care mi-au dat siguranţa că formula lui Gaëtan Picon: "criticul e conştiinţa de sine a scriitorului" e corectă; m-a interesat întotdeauna, la culme, ce opinie are Manolescu despre cărţile mele - m-au întristat tăcerile lui semnificative şi am avut zile bune, foarte bune, cînd "i-am mers la inimă", vorba unui prieten comun, Paul Georgescu, care, la răutatea din cerul gurii sale, putea emite asemenea naivităţi de judecată estetico-sentimentalistă cînd îi plăcea ceva. Poate că toate acestea sînt suficiente ca să pot trece mai departe şi anume: la zi - pentru a scrie că ultimul său articol din România literară/nr. 29/2000) în care încearcă să explice raţiunile demisiei sale din PNL este, în optica mea de nuvelist, insuficient de dramatic şi prea bogat în melodramă. Mă simt îndreptăţit la această observaţie critică, fiindcă sînt dintre aceia ironizaţi subţire de Lampedusa, aceia care, la cîte se întîmplă, au reflexul de a spune cu greu ascunsă plăcere: "eu ce ţi-am zis?". Înfrunt acest risc al mediocrităţii, precizînd - nu ştiu cît de convingător - că nu am nici o plăcere amintind aici de cîte ori, în aceşti zece ani, i-am spus dlui Manolescu (mai