Nu-i adevărat că Seinfeld, serialul cel mai haios şi mai hazos din cîte s-au perindat în ultimul timp pe ecranele televizoarelor româneşti (singurul ce-l depăşea în comicitate era acela văzut de noi în fiecare seară, cu doi mari comici ai ecranului, unul care dădea întruna din mîini şi se poticnea la fiecare început de frază şi una care nu dădea niciodată din mîini, fiindcă şi le ţinea pe poşetă, aflată mereu la circa o palmă sub ombilic, umorul acestora nefiind însă gustat de toţi spectatorii), nu-i adevărat, aşadar, că serialul american cel mai haios şi cel mai hazos are puritatea elementelor din Tabelul lui Mendeleev, că practică un umor epurat de orice tangenţă şi contingenţă reală, că, adică, este un fel de umor în sine bergsonian, precum lucrul în sine kantian. Sigur, te strici de rîs la situaţiile cele mai absurde cu putinţă, la infinitele ratări în amor ale micului şi nefericitului George Costanza, la fabuloasa vizită a lui Seinfeld şi Elaine la părinţii primului, la aventurile cu fiorosul cîine (invizibil) lăsat în grija grupului şi, mai presus de toate, la dialogurile şi discursurile personajelor, care dialoguri şi discursuri au parcă

doar început şi niciodată sfîrşit, purtîndu-te în teritorii încărcate de non-semnificaţii (dacă şi asta poate constitui o... încărcătură). Şi, totuşi, realitatea economică şi socială - nu mi-e jenă s-o numesc astfel - îşi face loc pretutindeni, demonstrînd că americanii, în sfînta tradiţie a lui Chaplin şi Malec, vorbesc despre adevărurile societăţii lor, aşa cum (ne străduim să) vorbim şi noi despre adevărurile societăţii noastre. Dar fără strîmbături şi schimonoseli, fără clipiri din ochi către public, fără apăsări şi îngroşări ca pentru uzul oligofrenilor, fără îngroşări şi subţieri de voce, fără acele efecte primitive care ne fac să ne simţim prost alături de copiii noştri la apariţiile lui Ţociu şi Palade, lui