"Surorile Boga" cu scene din "Macbeth" Îmi fac tema de casă despre tradiţie la un café şablon vag transilvan. Fără DEX pe masa sintetică, deşi bănuiesc că distinşii autori ai DEX-ului au risipit multă imaginaţie la acest cuvînt (dureros şi drag). OK. Cum stă tradiţia în teatre? Stă bine. E la ea acasă. Stă cu berea în faţă într-o poză hard-macho şi trage cu coada ochiului înspre un ieri subiectiv, preferabil un alaltăieri ceţos. Şi ocrotitor. (Vai ce bizară e tradiţia asta a noastră de sex feminin în poză macho cu berea brună în mînă!) Tradiţia noastră e travesti. Ca şi Chiriţa. E OK, Chiriţa, e mai tare decît personajele voastre postmoderne cu biografii incoerente, puzzle şi cu carenţe de personalitate de tip occidental. Dixit. Na, c-am zis-o. Oricum tradiţia face legea în teatrele muzeu (a se citi, de stat). Şi eu care mă pregăteam s-o tolerez ca pe o minoritate oarecare acolo... E tare baba! Provoacă delire pe culoarele teatrelor, prin barurile cu actoraşi, şi se simte cel mai bine pe sfîntul dreptunghi al scenei. Cum e bine să fie numit spaţiul de joc. Cel nealternativ. Şi nealterabil de tradiţii. Deoarece tradiţia face alergie la asta. Ia din cînd în cînd săruri şi face băi de nămol la Murighiol. În secret, evident. Apoi reapare în noua stagiune cu un new look. Îmbujorată cu fard roşu, că sînt prea sărace teatrele astea de stat pentru lifting. Din cînd în cînd, madam Tradiţia doarme în frigider, la rece. În contra ridurilor. E suspectă de canonizare. Stă în poza hieratică, dar e uşor perversă totuşi cu bericica scoasă tot de la frigider. E singura abatere de la regulă. Se iartă. Toţi slujitorii Thaliei trec cu vederea asta. Chiar şi o vodculiţă ar merge. Deşi rătăcirea simţurilor aduce după sine teatru post-absurd şi alte aberaţii cu post în faţă. Care n-au nimic a face cu sfîntul dreptunghi mai sus pomenit. Cel mult cu beciurile şi sălile de aşteptare. O