Recentul seminar ELIA (Liga Europeana a Institutelor de Arta) organizat la Bucuresti a fost un eveniment. Un eveniment pentru ca: s-a desfasurat la Bucuresti, a reunit citeva dintre cele mai active personaje implicate in dinamizarea invatamintului artistic european, a avut o structura mai putin obisnuita, printre vorbitori aflindu-se reprezentanti ai unor institutii si organizatii care dezvolta programe educationale in domeniul artistic demne de a fi considerate o alternativa la sistemul existent. Invitatia de a participa a insemnat nu doar ocazia de a asista la prezentarea Universitatii de Arta din Bucuresti, ci m-a facut sa-mi revad si propria experienta – circumscrisa de ultimul deceniu – legata de aceasta scoala.
Anii ’90 au inceput sub semnul unei izbucniri de entuziasm care anunta mari schimbari si transformari. Sperantele cele mai mari in lumea artistica porneau de la disparitia cenzurii comuniste si se concentrau, pe de o parte, pe reformarea invatamintului artistic – mai cu seama cel universitar – si, pe de alta, pe crearea unei infrastructuri institutionale care sa genereze o piata de arta dinamica, un sistem de promovare a creatiei contemporane si o valorizare reala a creatiei artistice.
Ma gindesc acum, la o distanta de 10 ani, cite din aceste sperante au capatat forma? Parafrazind intrebarea cu care erau sagetate toate persoanele publice in 1990, am putea spune si acum: „Ce ati facut in ultimii zece ani?“. Profil ’90 cam asta isi propune, urmarind artistii pentru care acest deceniu a insemnat abordarea noilor medii sau afirmarea/continuarea unui demers experimental.
Revenind insa la invatamintul de arta, acest ultim deceniu al mileniului ar trebui sa ilustreze aplicarea unei strategii culturale (!?) menite sa marcheze arta romaneasca contemporana, plasind-o la locul cuvenit in context international.
Fiind inca studen