Mircea DANELIUC
Doi pinguri. Teatru intr-o parte, sau doua
Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2000, 94 p., f.p.
Mircea Daneliuc – cunoscut publicului romanesc mai ales ca regizor, imprima atit filmelor cit si romanelor si recentelor sale piese de teatru o stilistica recognoscibila. Surprinde in primul rind in stilul sau o anume violenta a limbajului, prezenta in diverse doze. Urmind piesei de teatru Schiopul binemirositor. Antichitati in doua parti (Editura Allfa, 1999), Doi pinguri include probabil cea mai mare cantitate de limbaj licentios, periferic, dintr-un text romanesc de dramaturgie contemporana.
Autorul instituie astfel o noua poetica – a trivialului – cu importante consecinte estetice. Registrul vulgarului antreneaza toate nivelele de reprezentare: lingvistic, afectiv, uman.
Aluziile la prezentul imediat apar inserate in contexte neasteptate, dar se situeaza pe un palier secund de semnificatie, grila politica nefiind miza esentiala a textului. In Doi pinguri, asumarea ratarii constiintei tragice este mai evidenta decit in piesa anterior citata, desi totul pare ca se intimpla intr-un teatru de marionete care exista in aparenta doar prin reactii gestual sau senzitiv-mecanice. Elocinta savanta consumata deseori in discursuri persuasive (Unu catre Una) nu modifica esential aceasta perspectiva.
In realitate, Doi pinguri este o piesa despre frica de singuratate. A fi „doi pinguri“ (adica „doi nesinguri“) este visul nerealizat al unui cuplu bizar – Una – „tinara“, Unu – „nu prea“. Cei doi alcatuiesc mai degraba un simulacru de cuplu, Unu aparind travestit in Barbatul in halat oliv si Barbatul in halat festiv (alte personaje din piesa), primul salvatorul, al doilea agresorul Unei. Pe de alta parte, relatia de cuplu este reprezentata doar de scene de dragoste hilare („O musca de ceafa. Se desprinde aproape
