Nedreapta executie a recentului remake dupa Psycho a readus in prim-plan doua dintre cele mai agasante automatisme ale criticii de film: cultul pentru originale si reactia pavloviana impotriva oricarei copii. Fara sa-si bata prea mult capul, cronicarii au scos de la naftalina capodopera lui Hitchcock, s-au inchinat la ea ca la o icoana, dupa care, de parca ar fi jurat razbunare celui care ar fi atentat la unicitatea ei, au inceput sa taie in carne vie. N-a mai curs sos de ciocolata ca-n faimoasa scena de dus, ci doar multa, risipitor de multa cerneala. De pe urma ei, n-am aflat decit ca Vince Vaughn nu e Anthony Perkins, ca Anne Heche nu e Janet Leigh, ca Van Sant nu e Hitchcock si ca, ce mai tura-vura, oricit de fidel ar fi el, Psycho ’98 nu e nici pe departe Psycho ’60. Ce nevoie mai aveam de o demonstratie cita vreme autorii erau atit de siguri de concluziile lor?
The Talented Mr. Ripley vs. Plein soleil
Si iata ca istoria se repeta, pentru ca, asemeni noului Psycho, The Talented Mr. Ripley* adapteaza, la rindu-i, un roman deja ecranizat. Fatalitate. Cinefilia autohtona (sesizati nuanta!) scoate pe tapet „originalul“ din 1959, pe numele lui francez Plein soleil – ce-i drept, mai putin faimos –, iar restul il puteti citi si cu ochii inchisi: Matt Damon nu este Alain Delon, Gwyneth Paltrow nu e Marie Laforêt, Anthony Minghella nu e René Clément etc. Traiasca Plein soleil! (pacat de Jude Law – el e singurul care nu e condamnat sa odihneasca in umbra lui Maurice Ronet.) Si cronica-i gata. Minimum de efort, maximum de sentinta. Dar, in ceea ce ne priveste, o certitudine: filmul lui Clément e palid pe linga cel al lui Minghella (al carui debut, Truly, Madly, Deeply, ramasese cel mai bun film al sau – Pacientul englez fiind, evident, cel mai prost). Nu neaparat pentru ca le-am fi masurat pe amindoua cu rigla hitchcockiana si i-am dat cis
