Personalitate faimoasă a epocii interbelice, I. Valjan, pe numele adevărat Al. Jean Vasilescu, reuşeşte într-un mod miraculos să se facă remarcat în două lumi total diferite - cea a tribunalelor şi cea a scenei. N-aş putea să mă pronunţ în privinţa pledoariilor, de mare succes se pare, însă teatrul său, din care Editura Vremea face o selecţie, este nu numai savuros, dar şi, mai ales, reprezentativ pentru acele timpuri, istorice acum, în care a fost scris.

Privite din perspectivă sincronică şi cu un ochi critic, comediile de moravuri ale lui Valjan se dovedesc dintru început tributare moştenirii caragialiene şi unui anumit esprit de l'époque uşor de regăsit şi la G. Ciprian, Al. Kiriţescu, Tudor Muşatescu, G. M. Zamfirescu sau Mihail Sebastian. Cu tot entuziasmul arătat de un E. Lovinescu sau G. Călinescu, piesele nu sunt nici geniale, nici de o originalitate ieşită din comun; dacă ar fi să mă refer la acelaşi spirit al epocii, aş spune că Valjan reuşeşte să îmbine patetismul unor scene din Idolul şi Ion Anapoda sau Jocul de-a vacanţa cu verva din Gaiţele şi Ultima oră, cu grotescul din Titanic vals şi delicateţea ce străbate uneori Omul cu mârţoaga sau Capul de răţoi. Văzute însă în efervescenţa anilor dintre războaie, de altfel foarte asemănătoare celei din tulburile noastre vremuri, Generaţia de sacrificiu, Ce ştia satul, Nodul gordian îşi pierd aerul desuet în favoarea unui soi de istoricitate dintre cele mai interesante.

Cu excepţia comediei "în trei acte şi şase tablouri" Norocul, prea lungă pentru cât de previzibil îi e finalul, moralizatoare până la plictiseală şi cu personaje-marionete fără consistenţă, celelalte piese, cu precădere cele într-un act, au calităţi certe, în primul rând coerenţă scenică şi o construcţie bine articulată, la care se adaugă unele, să le spunem, "întorsături de condei" în alegerea subiectului: în Ce ştia satul, s