Cuvîntul din titlul editorialului a fost prima oară întrebuinţat, cu sensul precis, de astăzi, în presa franceză postbelică, referitor la intelectuali, precum Céline, Drieu de la Rochelle sau Brasillach, spre a-i numi pe cei mai faimoşi, acuzaţi a fi colaborat cu ocupantul, cu germanii adică. Se ştie că francezii i-au judecat pe cei mai mulţi, pentru înaltă trădare. Brasillach, tînăr şi promiţător clasicist, a fost executat, în pofida unui apel adresat generalului de Gaulle, de către numeroşi colegi ai săi care-l găseau vinovat de rasism şi de idei şovine, dar nu-l voiau împuşcat. Drieu de la Rochelle, redactor-şef la celebra NRF, s-a sinucis la vreme, scăpînd de coşmarul procesului public. Céline, marele romancier, a fost arestat şi lipsit ani buni de dreptul de semnătură.
La noi cuvîntul a apărut în acelaşi context imediat de după război, a fost apoi dat uitării, ca să-l regăsim după 1989. El desemnează păcate (reale ori presupuse) diferite, de la epocă la epocă. în epoca de după 1944, colaborarea cu pricina era aceeaşi ca şi în Franţa, cu nemţii, extinsă însă şi asupra celor care s-au aflat imediat după primul război în boxa acuzaţilor pentru a fi scris la Bukarester Tageblatt sub ocupaţie. Apoi, în anii din urmă, colaborarea incriminată este aceea cu autorităţile comuniste. Sadoveanu, Călinescu şi alţii sînt găsiţi colaboraţionişti. Şi, în general, cam toţi intelectualii care n-au fost disidenţi. Mă voi referi în continuare doar la prima accepţie a cuvîntului. Despre cea de a doua, într-un articol viitor.
Nu e deloc obligatoriu ca un cuvînt să păstreze sensul primar şi să trebuiască să considerăm o eroare abaterea de la acesta. Problema, în cazul de faţă, nu e lingvistică. Ţine, mai degrabă, de sociologia şi de istoria culturală. în anii următori celui de al doilea război mondial, cuvîntul colaboraţionism se iveşte pe fondul atacurilor şi înce
