Perpessicius a propus odată o sintagmă care a prins şi, de aceea, s-a menţinut. E o sintagmă care apreciază scriitorii în funcţie de valoare şi, potrivit valorii, e şi locul în care le aşezăm cărţile în bibliotecă. Sintagma propusă e "scriitori de raftul doi". Aş adăuga, repede, că această propunere nu epuizează deloc categoriile de valoare ale scriitorilor. Sînt şi cei de raftul trei şi chiar patru. Dar, pornind de la clasificarea lui Perpessicius, să observ că scriitorul Constantin Fîntîneru (1907-1975) e perfect clasificat prin formula lui Perpessicius. A fost deopotrivă prozator, poet şi critic literar, dar niciunde în genurile literare abordate n-a creat scrieri de prim plan. A făcut figură bună în generaţia sa, a experimentaliştilor şi a celor ce ţineau mult la autenticitate. Nu chiar alături de Camil Petrescu, care, de fapt, e capul de coloană al acestei formule epice. Dar stă bine alături de colegii de generaţie (M. Eliade, M. Sebastian, Petru Manoliu, H. Bonciu, ceva mai jos decît M. Blecher şi Anton Holban), prin romanul său Interior publicat în 1932, deci cînd scriitorul avea numai 25 de ani. E un roman ciudat, avînd în prim plan un erou (Călin Adam) mereu abulic, sfîşiat de tristeţi nevindecabile, obosit de viaţă şi halucinat pînă la demenţă efectivă. Cred că G. Călinescu, fireşte în Istoria literaturii... din 1941, nu a surprins cum se cuvine formula sufletească a personajului, cînd afirmă: "O anume incoerenţă voită şi o acceptare nepăsătoare a absurdului, în scopul de a da impresia unei înregistrări autentice a vieţii interioare învăluie paginile cărţii într-o aparenţă de ermetism. Noul tînăr suferă de un rău al veacului ce nu mai provine din blazare ci, dimpotrivă, dintr-o prea mare vitalitate care dă naştere la nelinişti, la întrebări asupra modalităţii de a se afirma". Socotesc că mai bine a apreciat romanul lui Fîntîneru, criticul Ov.S. Crohmă