Într-un mod curios, dacă ne gîndim bine, principala înfruntare între direcţiile critice din perioada interbelică - cele din care se nutreşte încă, mărturisit şi nemărturisit, critica noastră de astăzi, cel puţin aceea a generaţiei mele - se trage în linie directă din confruntarea marilor curente europene de la sfîrşitul secolului al XIX-lea: direcţia lui Ibrăileanu şi a şcolii sale din critica psihologică şi sociologică a lui Taine şi Bourget, iar cea a lui Lovinescu (Călinescu ş.a.) din impresionismul lui Faguet, corectat uneori prin anistorismul lui Croce. Nici un ecou al marilor revoluţii care au mişcat curentele critice europene înainte şi după primul război mondial, din critica "stilistică" a lui Walzel sau Spengler, din Wölfflin, din noua critică engleză etc. nu vine să tulbure apele molcome ale acestor modele în care publicistica noastră se oglindea de vreo jumătate de secol. Singurul critic care a încercat să iasă din stereotipia acestui tradiţionalism prea puţin receptiv fie şi numai la forme, D. Caracostea, a fost - în cel mai bun caz - obiectul ironiilor publice (cele ale lui Lovinescu, de altfel, excelente ca pamflet, ceea ce nu înseamnă că erau şi îndreptăţite), dacă nu pur şi simplu ignorat. Şi aşa a rămas pînă tîrziu, acoperit cu eticheta de răsfăţat al regimului antonescian (pentru că a fost numit în locul lui Rosetti la Fundaţii) sau de ironiile lui Al. Piru! Sigur că, privită din perspectiva impactului său asupra contemporaneităţii, din unghiul influenţei efective asupra vieţii literare şi a evoluţiei criticii, opera lui Caracostea se vădeşte a fi avut un rol minim, aproape neglijabil; dar perspectiva unei jumătăţi de secol de evoluţie a domeniului îndreptăţeşte o reconsiderare a poziţiei sale, atît din perspectiva efectelor ei întîrziate (activitatea lui D. Popovici de pildă, el însuşi un mare nedreptăţit), cît şi din aceea a adevăratu