A apărut anul acesta, la Editura Hasefer, o carte ieşită din comun care, inexplicabil, a trecut aproape neobservată: Viaţa mea, de Marc Chagall. Celebrul pictor, a cărui urmă a rămas conturată ferm în arta secolului douăzeci, în pofida gingăşiei sale aproape de imponderabil, îşi narează aici, în Rusia fiind, perioada copilăriei şi evenimentele pe care le-a traversat pînă în anul 1922. Cartea nu este ieşită din comun prin genul pe care îl ilustrează, prin convenţia literară sau, mai bine zis, epică, în care intră - prin datele sale obiective, cu alte cuvinte, - ci prin natura viziunii şi prin tonul său poetic, de o enormă puritate, şi prin mişcarea lentă a lumii ei interioare, asemenea levitaţiei din vis. Lumea sordidă şi abrutizată, lumea aceea colcăitoare a mahalalelor unui imperiu secătuit şi muribund, în care piatra, carnea şi sufletele putrezesc deopotrivă, agonizează grotesc şi exhală fără întrerupere miasmele agoniei şi ale morţii, se întrepătrunde cu lumea lăuntrică a unei conştiinţe fragilizate, a unei sensibilităţi ultragiate şi a unei aspiraţii irepresibile către puritatea eterului şi către transparenţa celestă. în bogatele viziuni ale copilului Chagall, lumea reală este doar o materie primă pentru visare, iar grotescul şi degradarea din jur, ultimii paşi înaintea unei mîntuiri prin puterea imaginaţiei. Scrutînd această vecinătate fragilă, care generează simultan traume şi stări de halucinaţie şi de transă, pictorul scrie adevărate poeme în a căror aureolă învăluie realitatea aşa cum albinele bandajează în ceară intruşii, pentru ca nu cumva mirosul putreziciunii să strice atmosfera aseptică a stupului.

,,Atelierul de pielărie s-a închis. în mahalaua noastră, scrie Chagall, caprele au început să plîngă. Ca să nu mai vorbim de mătuşile Musia, Gutia, Şaia!

Cu aripi, precum îngerii, ele zburau prin piaţă pe deasupra coşurilor de fructe, cu p