N-aş fi crezut că o asemenea temă, Eminescu şi Teleormanul, poate constitui substanţa unei cărţi, o contribuţie de biografie eminesciană. Dl. Stan V. Cristea ne-a demonstrat că se poate. D-sa, teleormănean, ne-a demonstrat că bătrânul cronicar avea dreptate când spunea că "n-or şti toate istoricii cei străini, tot mai bine ştiu ce ai locului". Bănuiesc că ideea acestei cărţi s-a născut în timp ce lucra la Dicţionarul cultural al judeţului Teleorman, ca o primă etapă. De aici prin raportarea la biografia eminesciană (din perioada 1867-1869), la opera şi mai ales la publicistica, s-a conturat chiar structura cărţii.

Totuşi relaţiile lui Eminescu cu Teleormanul sunt puţine. Cele biografice se reduc la două "treceri" prin Teleorman în 1867 prima, în compania trupei teatrale a lui Iorgu Caragiale şi a doua în 1868 cu trupa de teatru a lui Mihai Pascaly. Despre prima trecere, prin Giurgiu, ne-a lăsat Caragiale o pagină memorialistică revelatoare, cu un pregnant portret fizic, mereu citat. La Bucureşti, Eminescu a avut prilejul să întâlnească tineri teleormăneni în societatea culturală "Românismul" condusă de B. P. Hasdeu sau în cercul literar "Orientul" de sub direcţia lui Gr. H. Grandea. (În legătură cu cea de-a doua societate culturală o recentă cercetare de istorie literară, datorată lui I. Filipciuc pune sub semnul unei serioase îndoieli prezenţa lui Eminescu şi chiar fiinţarea mai mult decât formală a societăţii însăşi). Eminescu a avut printre prietenii, colegii de redacţie, sau de "junimism" pe teleormănenii Anghel Demetriescu (care nu este detractorul eminescian G. Gellianu), pe anecdoticul D. Teleor, pe gen. George I. Manu, pe gazetarul Gr. Păucescu, care va îngriji prima ediţie din publicistica lui Eminescu, apărută îndată după moartea poetului. Cam la atâta se rezumă partea biografică. Trecând la operă (poezie, culegerea de literatură populară şi pu