Nietzsche proclama, după cum se ştie, o eră a neîncrederii. A unei neîncrederi generalizate, răsturnătoare a tuturor valorilor, dar, în primul rînd, a celei ce se opune nemijlocit scepticismului: credinţa. Şi nu numai credinţa în Dumnezeu se afla în chestiune, ci şi orice credinţă într-un factor pozitiv, într-un impuls constructiv, precum o metodică destrămare a tot ceea ce ţine de ordinea lumii. Simptomatic, era vizată comunicarea omenească: "Mă tem, spunea gînditorul german, că nu ne vom putea debarasa de Dumnezeu cît timp mai credem în gramatică". De fapt, atacul împotriva limbajului nu e decît un atac împotriva lui Dumnezeu, atîta vreme cît, potrivit tradiţiei creştine, Cuvîntul divin exista înainte de facerea lumii. Conform afirmaţiei Sfîntului Ioan, Verbul a venit pe lume, trimis de Dumnezeu tatăl pentru a-i transmite un mesaj de salvare, urmînd ca, după împlinirea acestei misiuni, să se întoarcă la Dumnezeu tatăl. Mai înainte de aceasta, pentru filosofii stoici cuvîntul reprezenta raţiunea imanentă în ordinea universală. În limbajul grecilor antici, logosul nu a însemnat doar cuvîntul, discursul, ci şi raţiunea, înţelesul profund, de natură divină, al fiinţei. Iată premisele de la care pleacă Dan Stanca atunci cînd stabileşte rolul soteriologic al cuvîntului în epoca noastră atît de încercată de criza limbajului, urmare, consideră d-sa, a prăbuşirii credinţei: "Pînă la urmă orice fel de viaţă ai duce, izbăvirea rămîne în preajmă cu condiţia să nu uiţi capacitatea rostirii. În tot vălmăşagul de vorbe, în lumea vorbăriei e imposibil să nu găseşti odată cuîntul, cuvintele care să te spele de lăturile de fiecare zi. Care nu-ţi vor deschide neapărat cerul dar te vor trezi din somnul igienei dobîndite prin detergenţi".

Om al cuvîntului, în calitate de scriitor, Dan Stanca e atras de ceea ce depăşeşte cuvîntul profan, de transcendenţa lui. Textul textelor, cel