"...Pe cine am vîndut? [...] Pe cine am furat ? Pe cine am pizmuit? Pe nimin, afară din toţi cîţi au neveste frumoase şi ştiinţă multă. Şi apoi asta nu crez că poate fi un păcat. A dori ceea ce este frumos, astă dorinţă este rodul frumuseţii. [...] Nu, păcătos nu crez a fi. [...] Astăzi am scuipat sînge. Scuip sînge! Ce zîmbet! Cum am rîs cînd l-am văzut! Am rîs de mine, de ţara mea, de planurile ce-mi făceam pentru fericirea ei..." (febr. 1846).
Cînd scria în jurnal aceste rînduri, C.A. Rosetti se afla la Paris şi avea aproape 30 de ani. Avea să mai trăiască patru decenii. Timp suficient pentru ca imaginea lui în ochii majorităţii contemporanilor să se fixeze într-o zonă tulbure, la limita dintre hidos şi ridicol. Deformarea aceasta, acceptată senin de posteritate, a fost, în cazul său, opera unor scriitori "de încredere": Eminescu, Alecsandri, Caragiale, Maiorescu. Lectura însemnărilor zilnice ale lui C.A. Rosetti (Jurnalul meu, ed. îngrijită de Marin Bucur, Dacia, Cluj, 1974), făcute în ani esenţiali pentru istoria României, 1844-1859, are efectul miraculos al limpezirii unui chip la trecerea dintr-o oglindă de circ într-una normală.
în concertul insultelor, Eliade-Rădulescu este cel care dă tonul. El pune în circulaţie următoarea întîmplare: ascultînd o romanţă pe versurile poeziei proprii A cui e vina? şi nemulţumit de felul cum sună, C.A. Rosetti îl sperie atît de tare pe ţiganul-cîntăreţ cu lecţiile lui de interpretare şi cu ochii lui bulbucaţi, încît acesta începe să se roage să-l ierte, că are copii acasă şi ar fi păcat să fie lăsaţi fără tată. (Călinescu, amator de anecdote de gen, reproduce pasajul în Istoria literaturii...). Junimiştii, grup de presiune politică (cum i-a descris convingător Sorin Alexandrescu) şi conservatori fiind, văd în C.A.Rosetti, liberal constant, numai primejdia "opoziţiei". Aşa se explică, probabil, enor
