Dupa ce Melescanu a incercat marea cu degetul in negocierile cu PNL, facindu-i totodata zile negre lui Nicolae Manolescu, dl Valeriu Stoica a anuntat public, intr-o declaratie de presa melodramatica, inscrierea in cursa pentru presedintie a lui Theodor Stolojan. Aceasta prima candidatura la functia cea mai inalta in stat a unui tehnocrat a fost considerata de domnul Stoica drept un moment de rascruce in istoria postdecembrista a tarii.

Aproape simultan, si partidele care pina mai ieri au facut parte din vechea Conventie Democrata alaturi de PNL, incercau sa intre in gratiile celuilalt mare tehnocrat al tarii, Mugur Isarescu. O personalitate mult mai greu de convins decit Theodor Stolojan, dl Isarescu s-a eschivat cit a putut, a mai dat o raita prin natura („evadarea“ in Delta), pe la Neptun, si pina la urma, s-a intors in Bucuresti, unde il asteptau liderii taranisti. Acestia, intre timp, au mai semnat citeva acorduri si au elaborat ceea ce, intr-o pana de inspiratie, au numit „CDR–2000“. Mesajul pe care l-a adus dl Isarescu celor care il asteptau cu o legitimatie de membru de partid gata pregatita a fost insa transant: nu va candida decit ca independent si numai cu o larga sustinere din partea cit mai multor grupuri de sprijin de felul celui pe care Nicolae Manolescu a declarat ca intentioneaza sa il puna pe picioare. Cu alte cuvinte, nu va candida impotriva lui Theodor Stolojan decit daca va fi sigur ca il va depasi si va ajunge in turul doi de scrutin alaturi, poate, de Ion Iliescu. Iar in turul doi, cine stie daca nu se va repeta figura de la locale si toate fortele anti-PDSR il vor sprijini pentru a ajunge la Palatul Cotroceni. Pina una-alta, Mugur Isarescu se pastreaza intr-o rezerva care nu il angajeaza cu nimic.

Iata, deci, ca formatiunile democratice care au fost pina acum la putere (nu vorbesc de cele care sustin sau au sustinut „d