Recentele performante genetice ale tehno-stiintei postmoderne (cum ar fi clonarea maimutei, realizata la inceputul anului 2000) par sa indice o traiectorie pe cit de concreta, pe atit de chestionabila (mai intii etic si religios, apoi social, economic si politic) a evolutiei vietii umane catre forme de eternizare biologica. Din acest punct de vedere, ipotetica aparitie a omului nemuritor ar rescrie si re-ilustra sloganul „Liberté, égalité, fraternité“ in forma „Liberté, égalité, éternité“ – v. subtitlul articolului lui Jean-Yves Nau, L’Homme immortel? din Le Monde/L’Avenir (decembrie 1999).
Prin mirajul clonarii, virtualitatea afirma refuzul mortalitatii la sfirsitul istoriei umane si inceputul celei post-umane. In ce masura utopia post-evolutionista tine de distopie, iar visul imortalitatii post-umane de cosmarul auto-aneantizarii umane ramine totusi o chestiune deschisa.
Proiectele actuale de cercetare si inginerie genetica (de tipul lui Human Genome Project, un mega-proiect finantat de SUA si Marea Britanie, lansat la inceputul deceniului zece si estimat a se incheia intre 2002-2003, al carui scop vizeaza cartografierea tuturor genelor existente in corpul uman) sint supuse nu numai finantarilor guvernamentale si private neconditionate, ci si expertizei comunitatilor academice de pretutindeni, in directia unei critici bio-etice dure, chiar daca masurile de precautie ale proiectantilor exista (printre altele, inceperea cercetarilor la HGP a fost insotita de fondarea unui Ethical, Legal, and Social Implications of Human Genetic Research Institute – ELSI).
De exemplu, proiectul multinational deCODE Genetics, pus in practica in Islanda la sfirsitul deceniului zece (si care, in numele unui scop umanitar – descoperirea de antidoturi pentru maladii umane grave –, trecea benevol, dar contractual, genotipurile populatiei islandeze in propr
