Cresterea accentuata a ritmului de dezvoltare a oraselor devine un fenomen predominant, mai ales incepind cu prima jumatate a secolului al XX-lea (caracteristica dependenta intr-o mare masura de cresterea numarului de locuitori: Bucurestiul, de exemplu, in 1824 avea 100000 de locuitori iar in 1912, 341321). In plus, se constata o puternica tendinta de modernizare, care genereaza o orientare cu un vizibil caracter occidentalizant: se studiaza in strainatate si se elaboreaza noi programe arhitecturale, astfel ca peisajul capitalei capata un aspect eclectic, in cadrul caruia se disting diverse directii stilistice: neoclasica, neogotica, neobizantina. Eclectismul este considerat a fi cel mai modern stil al epocii, un rol important in propagarea lui avindu-l formarea tinerilor arhitecti romani la École des Beaux-Arts.
Eclectismul fusese favorizat in Europa de o mai buna cunoastere a constructiilor din toate tarile si epocile: la jumatatea secolului al XIX-lea se afirmase o noua atitudine care le permitea arhitectilor sa se orienteze si catre stilurile romanic, bizantin, egiptean, arab, renascentist.
Sustinatorii eclectismului, printre care se numara si J.I. Hittorf, Henri Labrouste, Victor Baltard, sint urmati insa de Viollet-le-Duc, care promoveaza curentul rationalist; partizan al neogoticului, el elimina din polemica sa orice referinta romantica ori sentimentala: goticul este apreciat pentru claritatea sistemului sau constructiv, pentru economia solutiilor, pentru precizia programelor de distributie. Tehnica constructiva se perfectioneaza foarte rapid in Europa celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, ceea ce duce la declinul eclectismului. Concomitent, atitudinea eclectica incepe insa sa fie sustinuta de conceptia predominanta la École des Beaux-Arts. Semnificativ pare a fi faptul ca o serie de arhitecti romani – printre care G. Sterian, Pe
