Textul literar
Textul literar este un scenariu cu fantasme ce se ofera unor consumatori capabili ei insisi sa suscite fantasme. A pierde din vedere aceasta imprejurare fundamentala inseamna a uita ca „lectura“ nu e decit in prima instanta descifrare a unui mesaj lingvistic, dar aceasta etapa imediata face loc unui soi de „viziune“ fantastica – ce nu e in chip necesar insotita de anumite imagini determinate. Fantasmele pot fi vagi, imprecise, insa existenta lor e sigura. Caci fara fantasme n-ar exista identificare, iar fara identificare literatura ar fi lipsita de orice impact asupra consumatorului ei, adica de orice eficacitate.
Sa lasam altora sa se ocupe de ceea ce am putea numi etapa lingvistica a descifrarii textuale, operatiune, desigur, importanta, caci fara ea fantasmele ar ramine ca niste djinni nefericiti, inchisi in sticlele lor. Sa nu uitam totusi ca literatura are acest specific, anume sa suscite fantasme prin intermediul limbii. Limba nu este un obiect, ci doar un mijloc de transmisiune. Cine se concentreaza exclusiv asupra vehiculului lingvistic inseamna ca uita scopul – care e intotdeauna (chiar in cazul in care asta contrazice deschis marturia producatorului de literatura) de a urmari consensul prin identificarea cu o secventa de fantasme provocata cititorului.
Sa enuntam, asadar, principiul ce sta la baza tuturor exercitiilor noastre de mitanaliza1: textul literar nu se defineste ca o secventa lingvistica, ci ca o secventa de fantasme (sau secventa fantastica).
Geniu pustiu: introducere si anecdotica
Cu toate ca, potrivit opiniilor unanime ale criticilor, romanul Geniu pustiu, scris de adolescentul Eminescu intre 1868-1871 si publicat de Ion Scurtu dupa manuscrisul autograf catre finele anului 1903, este considerat drept cea mai nefericita tentativa a sa in proza, avem totusi de-a face
