Handicapul limbii, pe care paşoptiştii îl poartă la vedere, ca pe o cocoaşă literară (şi care a stîrnit zîmbetul batjocoritor al generaţiei junimiste) iese la iveală în toată grozăvia lui abia la lectura completă a unui jurnal de tipul celui scris de C.A. Rosetti la mijlocul secolului al XIX-lea. Iată de ce: în toate scrierile intime ale generaţiei lui Rosetti există doi eu, două personaje de vîrste diferite: unul stîngaci, copilăros în exprimare şi confuz, eul care vorbeşte româneşte, şi unul matur şi elegant, eul care vorbeşte franţuzeşte. Fără să vrea, autorul creează în pagina de însemnări efecte de iluzionist: în momentul cînd scrie în franceză ai senzaţia că personajul îşi schimbă brusc identitatea, se deghizează, ca un copil care se îmbracă în costumul unui om matur. De fapt deghizamentul este invers: paşoptiştii sînt, din punct de vedere lingvistic, nişte maturi obligaţi să poarte un costum caraghios, care le-a rămas de mult mic sau care e cu totul inadecvat "psihologiei" lor. în privinţa vestimentaţiei propriu-zise, lucrurile au fost mai simple: ei sînt cei care au impus costumul "nemţesc". Să ni-l închipuim pe emancipatul Alecsandri (C.A. Rosetti îl percepe ca pe un dandy) îmbrăcat nu într-un impecabil frac, cu pălăria într-o mînă şi cu bastonul în cealaltă, ci în şalvari sau anteriu, purtînd acea căciulă enormă, în formă de balon, însemn al marii boierimi, calpacul, pe care îl pomeneşte cu înfiorare şi teoreticianul noii vestimentaţii, Alecu Russo. Or, tocmai un asemenea efect lingvistic produc scrierile paşoptiştilor. Astăzi gustăm expresivitatea lor involuntară, dar ei îşi trăiau dramatic sentinţa lingvistică, pe care o înţelegeau foarte bine.

Două personaje diferite care-şi spun eu se află şi în planul sentimental din Jurnalul meu: cel dintîi este tînărul romantic, un veşnic înamorat de femeie în genere, cel de-al doilea este realistul, băr