Tragediile (nu numai antice dar şi cele shakespeareene) au ca eroi capete încoronate sau din familia acestora. E ceea ce avea să devină regina mamă a României, Elena. A avut parte de un asemenea destin nefericit. A asistat la detronarea tatălui, soţului şi fiului ei, cu toată tragedia implicată de aceste drame profunde. Şi, în ciuda firii ei robuste, a suferit enorm de fiecare dată, evenimentele acestea mar-cînd-o profund. Ca orice descendent dintr-o familie regală n-avea o identitate naţională precizată. Fiică a regelui Constantin al Greciei, era nepoata împărătesei Germaniei, rudă apropiată cu familia ţarului Rusiei şi a celei regale engleze. Educaţia a primit-o în limba engleză (de altfel apelativul ei intim era Sita, de la cuvîntul englezesc sister), dar ştia, pe lîngă alte cîteva limbi de circulaţie europene, şi greaca. În 1913, după asasinarea regelui George, tatăl ei, Constantin, e proclamat rege al Greciei. Războaiele balcanice sleiseră ţara şi, la izbucnirea primului război mondial, tatăl Elenei a înţeles să adopte o politică de strictă neutralitate, refuzînd angajarea în conflagraţie, ştiind bine că aceasta n-ar fi adus nimic teritorial ţării peste care domnea. Dar omul politic Venizelos, care se visa dictator, voia contrariul, agitînd spiritele pentru intrarea ţării în război alături de Antanta. Grecia devenise un cîmp al luptelor fratricide, mereu agitate de Venizelos şi alţii. Regele era prezentat drept duşman al dezideratului marii Grecii (fireşte, în dauna Turciei dar şi a altor ţări balcanice de vreme ce se revendica întreaga Macedonie). S-a întîmplat totuşi ca, în ciuda adversităţilor comentate, poporul, cuminte, continua să-şi iubească şi să-şi stimeze regele pentru politica sa moderată. Evenimentele se precipitau şi, în iulie 1917, regele Constantin, tatăl Elenei, să fie nevoit să abdice la presiunea politică a Franţei şi a Angliei, care aveau