80 de ani? Nu se poate! Este primul gînd pe care îl avem aflînd că domnul Virgil Ierunca ar împlini vîrstele senectuţii. Omul acesta vioi, calm, iradiind o mare putere de a exista, zidit printre tăceri lucide, a fost întotdeauna - ca şi astăzi - perfect stăpîn pe voinţa şi pe opţiunile sale. Fumează ţigări de foi - atîtea cîte medicul îi permite - dar probleme de sănătate nu-şi pune decît arareori. Descins din dealurile şi munţii Vîlcii, nu are nevoie decît de zile senine.

Într-o viaţă şi o activitate pline de contradicţii.

Mai întîi, această originară sete de a cuprinde orizontul literar al Franţei. Profesorul său, Lucian Bădescu (despre care ne-a vorbit de atîtea ori) a fost cel care, prin valorile culturii şi ale demnităţii civice, a imprimat tînărului său emul, decisivul primum movens: literatura franceză (mai ales cea contemporană din jurul lui André Breton) şi pasiunea de a gîndi independent, european.

De aici încep aparentele sale contradicţii sau, altfel spus, încăpăţînările sale contestatare! Transferat (pentru merite deosebite) într-un liceu militar de elită, el renunţă peste noapte la uniformă, obedienţă şi grade ofiţereşti şi intră în viaţa civilă (liberă!). În timpul anilor zbuciumaţi din istoria noastră, în care mulţi tineri valoroşi se aruncau în mrejele naţionaliste, Virgil Ierunca era, bineînţeles, "de stînga". Cînd au ajuns legionarii la putere, în 1940, el era "troţkist" (precum André Breton!), "nifilist", anti-totalitar. La cîntecele legionare el rămînea inert, aşezat pe scaun (ceilalţi se ridicau în picioare!) şi se trezea aruncat afară din sălile studenţeşti. "Ceilalţi" erau mulţi; Virgil Ierunca era cu cei puţini (Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Miron Radu Paraschivescu, George Ivaşcu, Mircea Grigorescu) - aşteptînd sfîrşitul războiului şi al dictaturii. Împreună cu ei întemeiază - şi colaborează la - periodice de