Unul dintre cei mai reprezentativi termeni ai vorbirii familiar-argotice actuale (mai ales a acelui registru sociolingvistic care e numit "vorbirea tinerilor", chiar dacă nu are limite de vîrstă rigide) e marfă. Se ştie că mijlocul predilect de îmbogăţire al argourilor româneşti este modificarea semantică a elementelor deja existente în limba comună; în cazul de faţă, schimbarea de sens se asociază cu o modificare de comportament gramatical. Substantivul marfă e folosit acum cu valoare adjectivală (ca adjectiv invariabil) sau adverbială, exprimînd o caracterizare pozitivă, chiar superlativă: "O tipă cu totul superbă - marfă!" (Vineri, 10, 1998, 2); "Unul peste alta, băutură peste băutură, a fost "marfă"" (Evenimentul zilei = EZ, 2318, 2000, 2). Cum se vede, termenul beneficiază deja de atestări jurnalistice, în care marcarea prin ghilimele nu indică neapărat o ipotetică distanţă ironică, ci mai ales relativa sa noutate: "au contribuit, fiecare după puteri, la acordarea calificativului "marfă" acestei petreceri" (EZ, 2316, 2000, 2).

Termenii care exprimă în modul cel mai general o evaluare pozitivă sau negativă (echivalenţii lui bun - rău), ca şi cei care cuprind o intensificare a aprecierii (excelent - îngrozitor) sînt foarte folosiţi în comunicarea curentă şi implică un grad mare de subiectivitate şi chiar de afectivitate; de aici şi nevoia de a-i substitui periodic, pentru a reîmprospăta inventarul expresivităţii. Acum cîteva decenii, enunţul judecăţilor tranşante era asigurat, în registrul colocvial-argotic, de cuplul mişto - nasol; cele două cuvinte sînt încă în uz, dar s-au banalizat, iar generaţiile mai tinere recurg cu precădere la sinonimele lor, marfă şi naşpa.

Din punct de vedere gramatical, marfă urmează un model prezent în româna populară şi familiară: al substantivelor care capătă valoare adjectivală şi adverbială, în combinaţii limit