Peretele care desparte camera mea de cea a domnului Panaitescu este ca o pânză mată prin care nu poţi vedea, dar de auzit, auzi şi răsuflarea celuilalt. Nu i-am înţeles niciodată pe cei care au construit blocul. Probabil s-au gândit că între oameni nu trebuie să existe nici un secret. Nici o clipă de taină. Suntem obligaţi să auzim şi să ne imaginăm tot ce se petrece dincolo de pereţi. Se freacă podeaua, se bate un cui, se trage apa la WC, se ceartă, fac dragoste, se trânteşte o uşă. Linişte. Am ajuns să-i număr paşii, paşii pe care-i parcurge de la geam la pat, de la pat la masă, de la... M-am apropiat la câţiva centimetri.

- Au apărut urzicile, domnule Panaitescu. Urzicuţe mici, cu frunza delicată, verde închis, cu pufuşorul abia crescut... ca să nu mai vorbesc de mirosul acela crud, care te ameţeşte.

- Or fi moarte, doamnă Delia, răspunse el prin perete, oprindu-se o clipă din plimbare.

- Cum să fie moarte? Recunosc de departe urzica moartă de cea bună, bună de mâncat.

- Cum se prepară, doamnă? Am văzut şi eu la piaţă, dar n-am cumpărat.

- Uşor. Se spală bine, se pune sare, ulei, oţet şi... nu-i complicat am zis, auzind cum se îndepărtează de perete.

- Pentru dumneavoastră nu-i complicat, pentru mine e... cât se poate de...

N-am înţeles ultimul cuvânt, aşa că m-am îndepărtat şi eu de perete. Îl urmăream cu gândul pe bărbatul care se plimba neliniştit în camera alăturată. Întrebări fără răspuns se perindau prin capul meu. Eram doi oameni singuri. Singurătatea apăsătoare a celor care ştiu să zâmbească şi chiar să râdă în prezenţa altora, ca apoi să se retragă în găoacea pe care şi-au construit-o şi să se târâie prin viaţă ca un melc. Mă gândesc la bărbaţi. Câţi am mângâiat de fapt cu iubire? De la câţi am primit şi răspuns? Toate sunt trecute şi nici nu-mi place să mă gândesc la felul în care ne-am despărţit. To