Dintotdeauna am fost convins că, dincolo de credinţa pe care o implică, mistica are nevoie de un limbaj care nu este acela logic. Reprezentările misticului sînt simbolice. Este motivul care face atît de sterile comentariile interpreţilor sau istoricilor doctrinelor mistice. Răsfoind din cînd în cînd cele patru volume ale Enciclopediei misticilor, am fost frapat de asemănarea explicaţiilor oferite de specialiştii în credinţe religioase cu explicaţiile pe care ni le dau muzicologii despre muzică. Pur şi simplu, nici mistica, nici muzica nu se lasă "traduse" în cuvinte sau, mai exact, în propoziţii logice. Despre mistică şi despre muzică nu se poate vorbi decît apelînd la imagini ori la metafore. în acest caz, e tot ce putem pretinde în materie de limpezime: ambiguitatea cea mai deplină.

Puţine reprezentări de acest fel mi s-au părut mai revelatoare despre un anumit conţinut mistic decît o scurtă povestire a Selmei Lagerlöf. Un pustnic este atît de scîrbit de răutatea lumii încît îl roagă pe Dumnezeu s-o nimicească. Şi ca să-l convingă, îşi desface larg braţele, cu palmele în sus, într-o poziţie de implorare pe cît de expresivă, pe atît de tăcută. Dumnezeu n-are, s-ar zice, nevoie ca ruga pustnicului să se concretizeze în cuvinte. Stînd pustnicul aşa, zile, luni şi poate ani, o pereche de codobaturi îşi face un cuib în căuşul uneia din palme. Pustnicul priveşte peste umăr la munca atît de grijulie a păsărilor în vederea locului unde femela îşi va depune ouăle. Puiul iese din ou, la vreme, mic şi neajutorat, aproape gol, tremurînd sub puful ca de păpădie la fiecare adiere de vînt. Un uliu îi dă tîrcoale. în pustnic se trezeşte mila: îl alungă pe răpitor, salvînd astfel viaţa puiului de codobatură. Totodată, supărarea lui pe mizerabila lume îşi pierde din intensitate. E gata să renunţe la a-l mai ruga pe Dumnezeu s-o nimicească, din teama că va pieri, o dată