Numele lui Virgil Ierunca produce, în unele medii, un veritabil scandal. Scandalul pe care-l provoacă adesea adevărul şi justiţia. Inevitabilul scandal, cînd, în conştiinţe, apele trebuie să se separe de uscat, în temeiul faptului că viaţa lucidă şi responsabilă a omului are îndatoriri imprescriptibile faţă de sine însăşi. "Ci moartea ne va dezrobi mîine, scria Georges Bernanos, citat de Ierunca, iară adevărul ne poate dezlega încă de azi". Adevărul a cărui casantă afirmare este deja o formă a justiţiei. Asumându-şi dificila misiune a rostirii adevărului justiţiar, autorul volumului Româneşte, alături de Monica Lovinescu, cu care şi-a împletit destinul, n-a beneficiat - aşa cum insinuează unii - de "privilegiul" exilului, căci, în pofida acestui "adăpost", a fost şi este încă expus din plin răstălmăcirii, minciunii, insultei. A stat şi stă pur şi simplu cu faţa în lumina adevărului, îndeplinindu-şi obligaţiile intelectuale şi etice asumate, înţelegînd că, după cum spune Democrit, "neîndeplinirea şi lăsarea lor în paragină este nedreptate".
***
Vîrf de lance al criticii româneşti actuale, Virgil Ierunca a fost acuzat - nici nu se putea altminteri - de "exagerare". Nemaiputîndu-l stigmatiza în numele propagandei de partid drept năimit al imperialismului, postideologii noştri dedulciţi la mănoase cariere cu iz iliescian au schimbat macazul: îi reproşează "fanatismul" şi "maniheismul", modul pamfletar, chipurile vitregit de idei. Ierunca se explică astfel: "Este adevărat: dar nu de idei duceau lipsă scriitorii şi cărturarii noştri care au ales colaborarea fără nuanţe cu inchizitorii culturii şi spiritualităţii româneşti, ci de o minimă demnitate. În plus, aservindu-şi conştiinţa, ei au ales Academia, în aceeaşi vreme în care mulţi dintre colegii lor preferaseră Temniţa". Enervante rînduri, pentru unii academicieni! Azi, termenii contrastanţi se
