Citesc corespondenţa inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle cu întîrziere. După ce am ascultat-o pe Christina Zarifopol-Illias, vorbind la emisiunea Profesiunea mea cultura astfel încît să fie păstrat tot misterul pe care l-a dezlegat. După ce l-am citit pe Mircea Mihăieş, care a asigurat expertiza ediţiei apărute la Polirom cu sentimentul că ne aflăm în faţa unui eveniment cultural de zile mari. După ce am luat act de constatarea lui Laurenţiu Ulici că scrisorile inedite ale lui Eminescu n-ar avea nicio valoare şi de amendarea acesteia de către Nicolae Manolescu ca o prostie care nu merită să fie comentată. După analize stilistice datorate unor eminescologi şi istorici literari, menite să arate că aceste documente care ne-au picat ca din cer tocmai în anul Eminescu reprezintă efectiv o minune şi nu o plastografie. După textul şocant al lui Cristian Tudor Popescu Eminescu personaj al lui Caragiale care poartă marca inconfundabilă a autorului său. După îmblînzirea ideii lui de către Dan C. Mihăilescu care preia şi pledoaria Tiei Şerbănescu pentru a-i da Cezarei ce este al Cezarei etc., etc.

Aşteptînd scrisorile, pe care nu le aveam, am zăbovit o vreme asupra Fragmentariumului constatînd cu uimire cît de actuale pot să fie reflecţiile lui Eminescu despre estetica vieţii ori cele despre moartea lui Socrate, adusă în discuţie pentru a demonstra că accentul trebuie să cadă pe individ şi pe ce poate însemna el pentru societate. (Lucru cu atît mai însemnat cu cît la noi pare să nu se fi aflat încă ori deja să se fi uitat că într-o democraţie reală omul contează şi altfel decît ca electorat.)

Cu gîndul la ce se petrece acum m-am oprit apoi şi la următorul pasaj: Românul nostru are acea doză de scepticism (...) care s-a cristalizat la romani în principiul:"Nil admirari"sau în adînca întrebare a lui Pilat din Pont: "Ce este adevărul ?" Vine acuma interesan