Duet/lul celor două muze se intitulează lucrarea de doctorat a Mariei Foarţă, lucrare susţinută abia după 1989 (pînă atunci respinsă "din motive de dosar"). "Această scriere apare cu întîrziere şi postum. Inexplicabil, termenul din urmă nu presupune explicaţii; cît despre cestălalt, "cu întîrziere", trebuie spus că editorul cărţii nu i s-a putut uita pe pagini, preţ de mai bine de un an de zile, altfel decît printr-o lentilă a lacrimei, - ce limpezeşte şi tulbură concomitent. De unde întîrzierea însăşi a editării unui text ce reprezintă o lucrare de doctorat, - şi el tardiv..." Precizarea "editorială" a lui Şerban Foarţă este mult mai mult decît o lămurire a cititorului - este o introducere în atmosfera cu totul specială a cărţii. Cele cîteva cuvinte ale marelui poet schimbă complet datele lecturii; un duet secund intervine în structura rigidă a lucrării de doctorat.

Cele două muze aflate în duet/l sînt muzica şi poezia; o alăturare care a devenit, la scurt timp după celebra afirmaţie a lui Verlaine, un puternic loc comun în critica literară a primei jumătăţi de secol. Maria Foarţă încearcă să recupereze sensul de bază al acestei sintagme clişeizate. Surprinde tocmai seriozitatea cu care este tratată "muzica poeziei". Autoarea alcătuieşte un scurt istoric al locurilor comune generate de-a lungul timpului de însoţirea celor două muze, afirmînd în acelaşi timp necesitatea unei lecturi speciale a poeziei bazate tocmai pe interacţiunea dintre cele două arte. Stadiul afirmaţiilor fără acoperire (exemplu: "muzicalitatea poeziei") trebuie depăşit - orice calificativ de acest tip nu are nici o relevanţă fără demonstraţia adecvată. Pentru Maria Foarţă, încercarea exemplară în această direcţie este melopoetica Gretei Tartler. Există însă şi riscuri, unele majore: cel mai bun critic de poezie ar fi... criticul de muzică.

Primul pas al studiului constă în ana