Ar fi fost normal ca Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca să fie scutiţi la mai bine de un deceniu de la căderea comunismului de spectacolul indecent pe care-l montează împotriva lor cîţiva scriitori români de la Paris şi Bucureşti, aflaţi în plin delir paranoic şi de mult timp în mare lipsă de talent şi de caracter, dacă - unii dintre ei - le-au avut vreodată. Prea mare a fost preţul pe care l-au plătit cei doi pentru cultura românească pentru ca gazete şi posturi TV să nu se gîndească de două ori înainte de a găzdui poziţii lipsite de un elementar bun simţ. După tot ce a fost, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca încă nu şi-au cîştigat - în mintea tulbure a cîtorva scriitori chinuiţi de frustrări - dreptul de a fi respectaţi. E o pată, încă una, pe care aceşti detractori şi-o adaugă la o biografie tristă. Numele lor? Inutil, căci numele comun detractor ajunge.

La scurt timp după ce a scos jurnalul Monicăi Lovinescu, La apa Vavilonului, Editura Humanitas scoate şi jurnalul lui Virgil Ierunca sub titlul Trecut-au anii... Sîntem avertizaţi că nici jurnalul lui Virgil Ierunca nu redă integral şi ad litteram textul iniţial. Ni se oferă la rînd anii 1949, '50 şi '51, pentru ca deodată să facem un salt şi să ajungem la anul 1960, după care nu ştim dacă va mai urma sau nu un al doilea volum. Tot ce putem spera e că autorul nu a făcut cu adevărat ce a scris, anume să-şi arunce la coş jurnalele din exil. E cazul să ne întrebăm de ce şi Virgil Ierunca, şi Monica Lovinescu au găsit de cuviinţă să-şi cenzureze textele. (Pun aici cu intenţie cuvîntul cel mai rău - a cenzura - tocmai pentru că ştiu ce încărcătură are el pentru amîndoi.) Din delicateţe! N-au vrut nici să rănească peste măsură şi nici să îndulcească portretele contemporanilor. Acolo unde nu era de ales au tăcut. Dificilă specie, jurnalul! Şi greu de acordat cu imaginea celor doi critici, care şi-au făcut u