O noua strategie politica se bucura de succes: ironizarea discursului anticomunist. Dar cind a fost anticomunismul o chestiune serioasa in Romania? Discursul anticomunist a murit. Sau cel putin asa sustin cu obstinatie in ultima vreme foarte multi dintre actorii si observatorii vietii publice. O spune cu ironie scrisnita prezidentiabilul Theodor Stolojan, repetind frazele noului sau coleg Valeriu Stoica. Depune marturie in acest sens, cu bonomie ipocrita, si Teodor Melescanu. Decesul in cauza inspira bascalia agresiva a lui Adrian Nastase si provoaca spiritele tifnoase ale lui Ion Iliescu. Este, de asemenea, tema sarjelor sarcastice ale sociologului Alin Teodorescu si a dizertatiilor solemn-didactice ale politologului Daniel Barbu. Vedem, asadar, un larg consens in jurul ideii. Reconfortant este ca despre decadenta discursului anticomunist se vorbeste in general relaxat, cu figuri imprumutate din registrul comicului. Sa ne gindim, de exemplu, cite glumite am auzit despre "firul albastru" sau "securistii ascunsi". Aceasta destindere postmoderna trebuie ca este un semn al sanatatii politice. De altfel, asa si este interpretat fenomenul de cea mai mare parte a presei romanesti, in ochii careia cei care sint impotriva anticomunismului sint de-a dreptul simpatici. Nu lipsesc cuvintele mari prin care se exprima speranta ca Romania va iesi din logica postcomunista, dominata de maniheismul care opune ingerilor anticomunisti diavolii criptocomunisti. Noua directie se recomanda ca "pragmatica". Promite sa nu se mai cantoneze in dezbateri simbolice (care au ca tema trecutul, drepturile sau libertatile) si sa asculte vocea omului de rind. Aceasta inseamna ca se va preocupa cu precadere de soarta economiei, acest domeniu despre care se poate vorbi printr-un amestec perfect de pasareasca si populism. Pragmaticii nostrii sint intrucitva umanisti: ei recunosc dreptul oamenilor de a