A Dictionary of Cultural and
Critical Theory
Edited by Michael Payne. Oxford:
Blackwell Publishers, 1999, 644p, f.p.
Intr-un studiu din 1992 (What is Cultural Criticism?), Linda H. Peterson – titulara cursului de teorie critica de la Universitatea Yale – observa ca studiile culturale incearca sa „desacralizeze“ intrucitva ceea ce s-a numit impropriu „cultura inalta“ si sa o apropie de „cultura populara“, singura in stare sa fixeze un canon durabil si obiectiv, din perspectiva istorica. Prin aceasta disciplina (critica) a sfirsitului de secol se urmareste, altfel spus, o apropiere intre aula (spiritul academic) si agora (mentalitatea grupului propriu-zis), ideal postmodernist prin excelenta. Profesoara constata ca, din cauza prejudecatilor colective traditionale, avem in continuare tendinta sa suprapunem cultura cu „o simfonie a lui Mozart“ audiata eventual „la Lincoln Center“, cu „o expozitie Rembrandt de la Metropolitan Museum of Art“ sau, in general, cu orice se leaga de prezenta „oamenilor peste saizeci de ani“, intr-un loc apasat de formalitati si stereotipuri, si mai putin de imaginea „tinerilor in blugi si tricou“, vorbind neconventional si usor inestetic. Un critic cultural trebuie sa gaseasca numitorul comun al celor doua extreme, construindu-si discursul pe dialogul neconditionat intre antinomii. Va scrie – cu aceeasi atentie si deschidere – despre Star Trek si Ulysses ori procesul fratilor Menendez si Hamlet. Meritul studiilor culturale nu consta neaparat in crearea unui nou sistem analitic si conceptual, ci in stabilirea puntilor de comunicare (si chiar simbioza) intre cele deja existente.
De aceea, practic in numai patru decenii de fiintare „oficiala“, disciplina s-a dezvoltat mult, cistigind numerosi aderenti mai intii pe vechiul continent si, ulterior, peste Ocean. Extractia marxista a metodologiei s-a