Am mai scris despre faptul ca primim si publicam destul de frecvent replici. Atunci cind e cazul – si a fost nu o data! – replicam si noi. Faptul ca opiniile exprimate in revista noastra stirnesc reactii ni se pare eminamente pozitiv. Fara shimburi de replici nu poate exista dialog cultural, iar polemicile ii adauga sare si piper. Nu – insa – orice fel de replici si orice fel de polemici. Atunci cind preopinentii joaca fair, atunci cind se ocupa de fondul problemelor si au argumente serioase, toata lumea iese in cistig. Daca – in schimb – Icsulescu sau Igrecescu ataca „la persoana“, fac „pamflet“ si utilizeaza rationamente false, agresive fara substanta si injurioase fara dreptate, replicile lor coboara sub nivelul dignitatii intelectuale si nu ne intereseaza. Adica nu le publicam!
Dar nu cumva incalcam astfel „dreptul la replica“?
Sensibilitati exagerate, orgolii ranite, mofturi
Raspunsul sussemnatului este: categoric nu! „Dreptul la replica“ inseamna libertatea de exprimare a argumentelor celuilalt. Nu doar acuzatul are de cistigat din echilibrarea unei dispute, ci si noi, spectatorii. Principiul vine din vechime: audiatur et altera pars. Cu toate datele pe masa, avind in fata toate parerile, ale tuturor celor implicati intr-o anume chestiune, ne putem face o imagine mai buna, intelegem mai nuantat lucrurile si putem judeca la rindul nostru mai drept.
Nimic de acest fel in replicile gratuite, ofuscate, injurioase. Cind le primim, le citim, le cintarim cu atentie si, pentru ca sint cum sint, le lasam deoparte. Libertatea de exprimare nu e echivalenta cu dreptul de a spune orice. Nu la noi! In cele mai multe cazuri, autorii care ni se adreseaza cu asemenea replici sint nemultumiti de cronicile sau recenziile despre operele lor nemuritoare. Ori de felul in care comentam prestatiile lor publice, festivitatile epocale