In galeria cuvintelor peiorative care exprima desconsiderare sociala la romani, fraierul se bucura de o frecventa aparte. Aproape ca nu e zi in care sa nu-l auzi de citeva ori, in varii prilejuri. Mai tandru decit prost, si infinit mai moale decit injuraturile ovariene pentru care romanul poate face moarte de om, fraierul nici nu mingiie, dar nici nu jigneste prea mult, situindu-se, asadar, in categoria etichetelor negative caldute. Un roman cu singele mai iute poate scoate sisul cind e facut prost, poate replica jignit de originile sale sociale cind e facut taran, insa ramine de regula indiferent cind e facut fraier, multumindu-se cel mult sa zimbeasca. Conditia de fraier nu jigneste grav, ci doar molcom, prieteneste; ea nu defineste o treapta catre prost, in drumul insultelor personale graduale ce duc in sus, de la taran la dobitoc sau vita, ci lasa individul oarecum in indeterminare, ca si cum cuvintul nu l-ar viza neaparat.
De fapt, daca sintem mai atenti la context, fraier e o peioratie care tine mai degraba de conjunctura, decit de individul ca atare: ea nu deriva din substanta omului, ci din contextul sau circumstantial, din eveniment. Prost poate fi un defect ontologic, fraier niciodata; te poti naste prost, printr-o proasta articulare a cromozomilor genetici, dar fraier devii, ca rezultat al unei situatii ale carei profituri le-ai irosit din neatentie. Prostul e tolomac, incilciosat la minte sau pur si simplu tembel si imbecil. Prostia e o lentoare substantiala care urca din firea omului, din ontologia sa profunda, ireductibila, implacabila, imposibil de modificat, pe cind starea de fraier se dobindeste dialectic, in actiune: devii fraier eludind ecuatia – de regula, ilicita – de scapare dintr-o incurcatura aparent fara solutie, sau nevazind la timp portita de iesire discreta, ispititoare, ce se isca insidios si atractiv printre hatisurile unei
