Ioan Slavici se stinge din viaţă la 17 august 1925, la Crucea de Jos (Panciu), în casa fiicei sale Lavinia. Se împlinesc în acest an trei sferturi de veac de la dispariţia unui scriitor cu destin literar eşuat în habitudini de percepţie. Nu e vina nimănui: posteritatea îşi înghite valorile precum Cronos, fiii. Celebritatea postumă a lui Slavici prinde contur după conjuncturi şi prejudecăţi ce schimbă, nu o dată, perspectiva: contaminările biografice îl ridică, aşezîndu-l imediat după Eminescu, Creangă sau Caragiale, vocile autoritare ale unor diriguitori de opinie în critica literară mai degrabă îl scad. Cel mai plastic o spune T. Vianu: "După fastuosul banchet al lui Eminescu, al lui Caragiale, al lui Creangă, Slavici ne invită la un ospăţ mai sărac". Adverbului de atenuare "mai" i se alătură "aproape", un bemol ce precedă elogii erodate de circumspecţie. Călinescu vede în Mara aproape o capodoperă, iar Ion Breazu identifică în psihologia unor personaje "o amploare aproape dostoievskiană". Pînă şi longevitatea sa irită. A trăit 77 de ani fără folosul literar aşteptat. Acelaşi Călinescu afirmă caustic: "Moartea înlesni apoteoza operei". Izbăvirea creaţiei prin dispariţia şirianului ocultează însă publicistica (enormă!) şi-i aruncă în derizoriu amintirile despre lumea prin care a trecut. Slavici nu este doar un "mocan" cu percepţie strictă la cele ţărăneşti, după cum conchide, ritos, "divinul". Flash-back-urile lecturii, eliberate de eres, scot din bezna depozitelor non-literare (despre care Iorga susţine că nici nu merită a fi luate în discuţie) partituri cantabile, încă vii, cu sonuri proaspete. În articolul Ideografia, apărut în "Minerva literară şi ilustrată" la 7 februarie 1910, Slavici porneşte de la anodinul "răbuş" (răboj), pe care îşi înscria "tata bătrîn" (bunicul) socotelile gospodăreşti şi învoielile cu cosaşii, cu oamenii ce lucrau la cîmp cu ziua o