Carlos Drummond de Andrade (1902-1987) este, probabil, cel mai spectaculos poet al modernismului brazilian, care a amplificat atît de proteic această europeană aventură a libertăţii. Imensa lui operă poetică declină, într-un registru al rigorii ce nu-şi refuză "stîngăcia" spontană, aventuri dintre cele mai diverse; punctate, în prima parte a vieţii, de o muşcătoare ironie, iar în prelungiţii ani ai maturităţii de o caldă compasiune pentru fragilitatea omului. A încercat, cu o rară furie, totul, de la cronica versificată la sonetul exploziv, aducînd deseori în ograda poemului teme şi observaţii de o asumată incongruenţă, însoţind istoria modernă a Braziliei cu o suită de titluri de cărţi ce închipuie, ele singure, un misterios poem: Sentimentul lumii, José, Roza poporului, Clară enigmă, Cîntece de ucenic, Chitară de buzunar, A iubi se învaţă iubind ş.a. Născut la Itabira, în zona muntoasă a Minelor Generale, Drummond s-a "expatriat" treptat spre Rio pentru a-şi arunca, de ochii lumii, ancora în apele liniştite ale unei cariere funcţionăreşti. Dincolo de aparenţe, dincolo de constanţa cu care îşi livra presei cotidiene tabletele suculente şi vag distante, poetul nu a încetat să fie un amestec teluric de pasiuni. Iar soarta, cu care întreţinea dificile relaţii de spionaj, l-a dăruit în ultimele decenii ale vieţii şi cu o uluitoare, neaşteptată iubire, deopotrivă carnală şi conceptuală, care a alimentat generos şi flacăra poemelor. (D.F.)

Aspiraţie

Nu mai voiam acea adoraţie maternă

care pînă la urmă ne oboseşte, şi străluceşte de panică,

şi nici sentimentul unei preţioase descoperiri de felul

celei aflate de Catherine Kippenberg la picioarele lui Rilke.

Nu mai voiam nici iubirea, sub bizarul deghizament

al aceleiaşi dezolate nimfe rătăcind prin pustiu,

nici permanenta căutar