Formula de echilibru stilistic din scrisul lui N. Steinhardt - agreabilă în textele de critică literară, impresionantă în memorialistică, surprinzătoare în comentariile teologice - pare aproape firească (şi riscă de aceea să treacă neobservată) în corespondenţa amicală. Secretul formulei stă într-un dozaj inteligent de sobrietate conceptuală, modernă şi neutră, de ornamente arhaice şi de îndrăzneli colocviale, din cînd în cînd chiar argotice, introduse cu plăcerea ludică de a şoca, de a provoca. Performanţa stilistică bazată pe găsirea măsurii şi pe efectul de varietate e atinsă mai ales în predici (de pildă în cele din volumul Dăruind, vei dobîndi, 1994), în care abilitatea selecţiei şi a combinării registrelor produce efecte cu adevărat inovatoare faţă de tradiţia autohtonă a limbajului religios. Stilul lui Steinhardt oferă o reţetă de modernizare foarte plauzibilă, asociind vocabularul şi sintaxa arhaice, conservatoare, nu cu neologisme şocante, cu termeni birocratici aplatizanţi - ci cu oralitatea colocvială, deseori umoristică. De altfel, conştiinţa stilistică dovedită de volumul de parodii cu care autorul a debutat (În genul... tinerilor, apărut sub pseudonim în 1934, reeditat în 1996), confirmată sporadic de articole de comentarii lingvistice şi stilistice, se manifestă într-una din predicile din Dăruind, vei dobîndi tocmai printr-o pledoarie pentru modernizare, împotriva tradiţiei monotone, încremenite, a limbajului bisericesc exclusiv arhaic, hieratic, adesea prea puţin orientat spre comunicarea cu ascultătorii.

Libertăţile de asociere a registrelor sînt însă mult mai fireşti şi practicate de mai multă lume în stilul epistolar, în scrisorile amicale. Scrisorile lui Steinhardt din volumul recent apărut (Dumnezeu în care spui că nu crezi..., Scrisori către Virgil Ierunca, 1967-1983, Humanitas, 2000) sînt interesante tocmai pentru modul în care rea