Aşa cum am arătat şi altădată, Virgil Ierunca e structural un poet. Polemica ce pare a-l caracteriza cu precădere porneşte nu dintr-un fond de împotrivire nativ, dintr-o meditaţie rece a unui temperament de luptător, ci dintr-o sensibilitate provocată, dintr-o fibră contemplativă contrariată de "ideologemele triviale" şi de servitorii acestora. Menit "diplomaţiei lirice" (sintagmă ce-o foloseşte în legătură cu Horia Stamatu), a trebuit, în pofida firii sale intime, să se înveşmînte în armură şi să înalţe spada. Dintre filele viforoase ale opoziţiei la o perioadă inicvă, năluceşte o carte scrisă doar în parte, "o carte de dragoste, o semantică trăită a vecinătăţii". Puţini din criticii noştri - un Perpessicius, un Vladimir Streinu, un I. Negoiţescu - au manifestat aceeaşi propensiune precum Virgil Ierunca spre înţelegerea lirismului dinăuntrul său, palpat cu fineţea vibratilă a unor asocieri verbale ce-i aparţin: "Ultimul volum al lui Dan Laurenţiu, Privirea lui Orfeu, conturează, fără să retuşeze, imaginea unui poet care, spre deosebire de mulţi dintre confraţii săi de generaţie, ispitiţi în primul rînd de aventura "limbajului", s-a situat altundeva: în spaţiul poeziei ca exerciţiu spiritual, ca prag şi voinţă de cunoaştere, într-un fel de "centru", nevralgic, în care inspiraţia - concept atît de dificil şi vag în egală măsură - se impune, dincolo de conotaţiile depreciative cu care îl întîmpină "modernitatea" semeaţă. Romantic ce "întîrzie" printre noi, Dan Laurenţiu converteşte, de fapt, "întîrzierea", într-o actualitate de gradul al doilea, fiindcă nimic nu e mai actual decît vecinătatea lui cu "paradigmele de aur" ale mitului şi ale simbolului ce reaşează existenţa, nocturnitatea fiinţei, dorul de lumină, dorinţa spusului şi chemările nespusului într-un orizont de interogaţie şi cînt, de mirare şi tăcere. Dan Laurenţiu a "riscat" această întoarcere, a privit