D-na Constandina Brezu-Stoian mi-a trimis, cu amabilitate, un număr mai vechi din revista franceză L'Histoire (144, mai 1991), în care este un articol despre Robert Darnton, autorul de care m-am ocupat într-un editorial recent. Despre Darnton auzisem, înainte de Masacrul pisicii, cartea la care mă refeream, doar din nişte însemnări publicate de prietenul meu Alexandru Călinescu. Abia acum îl văd în fotografie, un bărbat cu zîmbet plăcut şi ochi inteligenţi, cu ceva din aerul lui Vlad Zografi de peste vreo zece ani. Născut în 1939, ca şi mine, dar la New York şi pregătit pentru o carieră de jurnalist, Darnton a făcut studii de istorie. Printr-o întîmplare, s-a instalat în 1989 în fosta Republică Federală Germană, pe durata unui semestru universitar. Evenimentele prăbuşirii comunismului în RDG îl prind pe străzile din Leipzig, Dresda şi Berlin. Va scrie imediat o carte, Ultimul dans pe Zid. Interesant este că revoluţia anticomunistă este trăită pe viu de un om care îşi consacrase cărţile anterioare deceniilor premergătoare altei revoluţii, celei din Franţa lui 1789. Multe lucruri i se par de aceea a ţine de un déjà vu (sau, de fapt, de un déjà lu), oameni, conflicte, evenimente. Iată ce-i spune lui Jean-Maurice de Montremy pentru L'Histoire:

"Intelectualii marcanţi din RDG păreau în ochii celor mai tineri nişte bonzi bătrîni care întunecau orizontul şi monopolizau locurile cele mai bune. Este aproape situaţia în care se găseau La Harpe, Marmontel sau Thomas, ultimii oameni ai Luminismului, moştenitori direcţi ai lui Voltaire, d'Alembert sau Diderot, faţă cu generaţia în ascensiune a unor Marat, Robespierre, Brissot sau Desmoulins şi care le purta un puternic resentiment. Adăugaţi la asta spectrul fişelor Stasi, obsesia informatorilor, delatorilor şi a manipulatorilor: veţi obţine o tensiune comparabilă cu aceea care-i macină în 1789 pe viitorii membri ai C