Passez, beauté passée

Ascultând-o pe Monserrat Caballé mi-au venit în minte cuvintele ambigue (intonaţia sau virgula le schimbă sensul) care au determinat-o pe Contesa Castiglione, frumuseţe celebră a Parisului, să se privească pentru ultima oară în oglindă şi apoi să se claustreze pentru totdeauna în palatul ei. Nu că mi-aş închipui că aceste rânduri o vor determina pe primadonă să nu mai cânte în public, mulţumindu-se - spre deosebire de Contesa care şi-a spart oglinzile - să trăiască în memoria ascultătorilor tocmai prin reflectarea ideală din discurile ei!

Au existat în teatrul liric modern personalităţi scenice mai puternice (Callas), voci mai interesante (Domingo, Baltsa) dar nu cred că Montserrat Caballé a avut pereche în privinţa frumuseţii în sine a glasului (poate doar Pavarotti este un fenomen asemănător). Cu o voce rară, cu o tehnică solidă, ea a străbătut un repertoriu uriaş de la Violetta la Isolda, de la partituri uitate de Gluck, Salieri etc. la muzica pop; a cunoscut succese fulminante în marile teatre. Din toate acestea pe scena Sălii Palatului nu am auzit mai nimic; emisie dezordonată, sunete plate sau luate pe dedesupt şi apoi consolidate, agilităţi ratate, intonaţii aproximative (pentru a nu spune false). Înscrierea în program a unor arii de Bellini, Donizetti ne-au dat speranţa că aflându-se pe teritoriul ei predilect vom auzi celebrele ei pianissime, acele note filate în acut, planând aeriene, al căror secret îl deţinea doar ea. Dar din toate acestea în afara câtorva fraze frumos arcuite, nimic nu a fost dus dincolo de intenţie, căci instrumentul rebel care este vocea nu se mai lasă stăpânit. Iar lirismul intens al Desdemonei verdiene nu a convins, nici prin calitatea intrinsecă a cântului nici prin emoţionalitatea expresiei. Şi drăgălaşele arii din zarzuele - care n-ar fi trebuit să pună probleme - au fost la f