(capitol nescris din "Deşertul tătarilor")

Am trăit şi anul acesta experienţa şocantă a întoarcerii în ţară, după câteva săptămâni de concediu petrecute departe de raiul proiectat de Ion Iliescu şi adus pe culmile perfecţiunii de Emil Constantinescu. Spun "experienţă" pentru că nu e ceva obişnuit ca, în-tr-un singur minut, să treci dintr-o civilizaţie în alta, dintr-o lume în alta, dintr-un tărâm în altul. Spun, de asemenea, "experienţă", pentru că o naivitate vecină cu prostia nu mă lecuieşte de fatalitatea de a idealiza România imediat ce o părăsesc pentru câteva zile sau, cum a fost cazul acum, săptămâni. Printr-un straniu proces psihologic, tot răul acumulat într-un an mi se şterge din minte şi nu păstrez decât imaginile plăcute. Or, ceea ce ţi-e dat să trăieşti la întoarcere seamănă nu cu un duş rece - cum spun comentatorii de sport - ci cu o durere năpraznică de dinţi.

Spre lauda lor, trebuie să spun că, an după an, vameşii români au făcut progrese în privinţa limbajului şi a politeţii. De bine, de rău, au început s-o rupă pe nemţeşte şi pe englezeşte. Poliţaii cu bulan şi securiştii cu apucături naziste, care vedeau în tine un vieme infractor sută la sută, au cam dispărut de la fruntarii. Problema cea mare - nu specifică, ci general românească, dar mult mai izbitoare aici, prin contrastul imediat - e aceea a curăţeniei. Sau, mai bine zis, a murdăriei. Prăfuiţi, jegoşi, acoperiţi cu fel de fel de postere de-un gust discutabil, stâlpii susţinători şi pereţii clădirilor îţi sugerează imediat Levantul cel mai respingător.

Uluieşte la un popor care se laudă de veacuri cu zicale suprarealiste precum "Codrul - frate cu românul" dispreţul faţă de verdeaţă. La noi, "natură" e amestecul dubios de praf, uleiuri grele, pungi de plastic, capace de Coca-Cola şi resturi alimentare. Aici, orice şcolar ştie versurile "Codrule, codruţule,/ Ce ma