Dacă un cercetător curios şi-ar pune în minte să consemneze toate ororile debitate pe seama familiei regale engleze, ar avea de lucru ani de zile şi, în cele din urmă, probabil că s-ar plictisi: devenită ţintă privilegiată a bîrfei publice, obiect predilect de injurii al presei de mare tiraj, temă generoasă pentru cărţile de succes, familia de Windsor colecţionează, la prima vedere, opiniile negative ale majorităţii englezilor. De la amorurile furtunoase ale Prinţesei Margareta, sora Reginei, şi divorţurile în serie care le-au acompaniat pînă la viaţa sentimentală uneori sordidă a Prinţesei Ana, fiica aceleiaşi Regine; de la iubirea Prinţului moştenitor Charles pentru Camilla, iubire ce trece în ochii tuturor drept scandaloasă din moment ce durează de un sfert de secol, pînă la inepuizabilul subiect Diana, prinţesa vînată fără cruţare de ziariştii şi scriitorii specializaţi în viaţa ei intimă, urmărită cu furie obscenă pînă şi în moarte: totul în această materie a fost atent observat, notat, comentat şi maculat. Majoritatea presei britanice urmează neabătut consemnul - niciodată formulat, însă cu stricteţe respectat - potrivit căruia ceea ce se întîmplă în palatele regale trebuie să fie duios ori detestabil.
Dacă zecile de cărţi şi miile de articole infamante avînd drept subiect regalitatea ar fi cu adevărat reprezentative, adică ar traduce, în sens statistic, opinia publică, atunci un străin se poate întreba pe bună dreptate prin ce minune n-a devenit pînă acum Marea Britanie republică şi cum de suportă englezii să fie conduşi de nişte indivizi inferiori. Într-adevăr, care să fie explicaţia?
De fapt, Anglia n-a devenit şi nici nu va deveni curînd republică dintr-un motiv foarte simplu: pentru că imensa majoritate a populaţiei ţării nu doreşte acest lucru. Republicanii excitaţi rămîn oricum o minoritate insignifiantă, chiar dacă mare parte a mass
