Valéry întreprinde la un moment dat (cf. I, 743-753) o densă analiză a operei unui prozator în care n-ai ezita să-l recunoşti pe Proust. E vorba despre un autor care, inovând, neglijează tot ce s-a închistat în romanul realist. El comunică procesul gândirii care antrenează totalitatea impresiilor despre sine şi despre lume, restituind în cele din urmă un univers complet. O face cu o aparentă absenţă a legăturii dintre idei. Recunoşti însă la el acea voce internă inepuizabilă care nu "tace" decât atunci când omul îi vorbeşte altcuiva. De aceea, scurgerea frazelor seamănă cu fluxul propriilor noastre gânduri, încât regăsim un monolog asemănător cu cel ce ne este familiar. Totuşi, pe parcursul lecturii se conturează o emoţie necunoscută şi se înregistrează reprezentări inedite. Ele conduc la perceperea unei imense transformări care este chiar subiectul acestei opere şi se realizează prin regăsirea timpului pierdut. Romanul dă acces la o noutate în cunoaştere, deplasând bornele sistemului nostru de valori. Suntem confruntaţi cu studiul profund al unei realităţi psihologice surprinzătoare. Ne aflăm în contact cu o fiinţă redusă la năvala amintirilor şi care, totodată, îşi rearticulează viaţa în totalitatea ei. Pentru întâia oară, un prozator ne descoperă pluralitatea dimensiunilor unei stări de spirit, iar în plan exterior construieşte o multiplicitate de medii ireductibile care, de fapt, coincid. Cum să nu-ţi vină în minte clanurile antagonice Guermantes (aristocratic) şi Verdurin (burghez), mult timp separate de bariere ce par de netrecut, nepermiţând să prevezi devălmăşia din final, când doamna Verdurin este prinţesă de Guermantes? Promiscuitatea a devenit posibilă ca efect al inflamării unei tendinţe ascunse comune unor indivizi pe care, altfel, totul îi desparte. Cum să nu te gândeşti la homosexualitate, mai ales când afli că această înclinaţie obscură te face