Incepem sa imbatrinim, sa folosim din ce in ce mai mult parfum. Secretiile corpului nostru se acresc, devin grele, degradarea biologica a pielii si a tesuturilor nu mai pot fi ascunse. Incepem sa purtam cu noi fadoarea unei carni care si-a pierdut prospetimea. Bunul-simt ne face sa intelegem ca asta se simte inclusiv olfactiv. Si atunci parfumurile, spray-urile, miresmele in care ne ascundem. Nu mai simtim nevoia sa impunem trupul nostru celorlalti, ca pe o prezenta dezirabila. Simtim nevoia sa ne ascundem trupul, sa-l retragem din spatiul colectiv, sa-l facem cit mai putin perceptibil. Astfel se accentueaza si singuratatea noastra. Un trup batrin, propriul tau trup batrin, iti poate da sentimentul rusinii. Iti porti de la o virsta incolo carnea cu tine ca pe o pedeapsa. Ceilalti ar trebui sa vada si sa simta cit mai putin ca ai imbatrinit. Si astfel descoperi singuratatea impudica a dezbracatului de seara si a imbracatului de dimineata.
Astazi pe peronul garii, inainte de plecarea trenului, ii aduc aminte lui N.C. (si el un om extrem de tinar, in ciuda virstei) aceasta remarca a lui Ernest Junger: batrinetea nu e a virstei, ci a spiritului. La o virsta inaintata poti descoperi ca in urma cu zeci de ani, din nu importa ce motive, ai trecut prin perioade de accentuata batrinete, pe care insa atunci nu le-ai inteles ca atare.
Am ajuns la o virsta la care oamenii incep sa-si ocupe putin cite putin forma lor fixa, iar eu particip cu entuziasm la destructurarea posibilei mele identitati...
Sint in stare sa ma obisnuiesc cu gindul mortii. Nu voi fi niciodata in stare sa ma obisnuiesc cu gindul batrinetii. Nu moartea este cea mai mare pedeapsa pe care Dumnezeu i-a dat-o omului, ci batrinetea. Ea este aceea care, de cele mai multe ori, scoate in evidenta, prin toate neputintele si degradarile ei, latura de grotesc a fiintei umane. Batri
