Oare de unde vine, la Virgil Ierunca, aceasta izbitoare potrivire intre faptura lui exterioara – sobra, demna, rasata – si faptura lui launtrica – independenta, incapabila de compromis, justitiara – asa cum gesturile sale publice de citeva decenii si scrierile sale aparute in ultimii ani, ca si contactul pe viu, ne-o demonstreaza peremptoriu ? De unde aceasta coerenta inalta intre aparenta sa eleganta si nobila, de dandy englez, sau de aristocrat iluminist ratacit intr-o lume decadent revolutionara – si stilistica sa interioara, ferma si totusi subtila, radicala si in acelasi timp nuantata, si totusi profund umana?

Ascultindu-l ani de zile pe Virgil Ierunca impreuna cu Monica Lovinescu la postul de radio „Europa Libera“, cunoscindu-i apoi personal, citindu-le cartile, m-am intrebat mereu si mereu de unde le vine justetea evidenta a judecatilor, capacitatea de a distinge mereu curajos intre falsitate si autentic, fermitatea sanatoasa si neclintita a criteriilor cu care imparteau pentru noi toti, si de la distanta, apele tulburi, pline de bulboane, ale culturii romane de sub comunism, si apoi de sub post-comunism. Probabil ca toate acestea veneau – si vin – dintr-un mixaj inedit de caracter innascut, de buna educatie libera interbelica, de solida cultura europeana, de trauma adinca a exilului, de reactivitate corecta, necesara, la o situatie istorica imposibila, si, cine stie, de o adiere unica, poate irepetabila, de „fatum“.

Caci oare nu e ciudat ca si acum, si astazi, postura lui Virgil Ierunca de „cruciat“ impotriva demisiei morale facile, al imposturii culturale inflationare, al uitarii politice repezi inca mai surprinde, inca mai deranjeaza? Nu e ciudat ca se gasesc voci care sa-i impute „intoleranta estetica“ si „fanatismul etic“, care sa-si clameze frustrarea impotriva unui exemplu coerent de umanitate treaza, veghetoare? Nu e intrista