Este extrem de greu să vorbeşti astăzi sine ira et studio despre Eminescu. Nu din cauza enormei bibliografii critice acumulate în ritm impresionant - ea reprezintă o dificultate mai degrabă fertilă - ci din cauză că "mitul naţional" Eminescu nu mai are decât o foarte vagă legătură cu opera poetului. Lumea vorbeşte grăbit despre Eminescu, o face însă luând în deşert numele poetului, transformându-l în pretext pentru dispute mai ales politice. Oircât de acaparant, strident şi omniprezent se înfăţişează acum discursul despre Eminescu, el nu-i decât aparent un discurs pe temă literară: în realitate, are drept obiect pe Eminescu devenit simbol şi nu face decât să trateze, luând ca pretext opera eminesciană, o mulţime de teme colaterale, începând cu politica la zi şi terminând cu specificul naţional românesc ori cu istoria românilor.

Confuzia generalizată ar trebui totuşi întreruptă măcar din când în când, pentru a se putea reexamina, calm, la început de secol, o mare operă a culturii noastre. Nu pentru că limita unui secol ar coincide cu vreo schimbare bruscă de perspectivă (de obicei nu coincide!), ci pentru că, în receptarea pur estetică a operei eminesciene, ultimii ani au adus şi corectări importante. Travaliul lent al specialiştilor, al veritabililor eminescologi, nu s-a oprit de fapt niciodată - şi asupra acestui domeniu neglijat merită să ne oprim puţin; există ore ale bilanţului mai potrivite decât altele, după cum există şi momente în care o nouă perspectivă se cere trasată. Cred că ne aflăm într-un astfel de moment.

Eminescologia a beneficiat de o recentă contribuţie în afara oricărei serii: e vorba de cartea lui Petru Creţia Testamentul unui eminescolog (Humanitas, 1998), pe care o voi evoca de mai multe ori în paginile următoare. I se adaugă studiile Ioanei Bot cuprinse în Trădarea cuvintele (EDP, 1997), dezvoltate acum în lucrarea mai ampl