1.
Povestea omului ce nu-şi găseşte locul fiindcă mult prea rar scapă de sine... Subiectul este pînă într-atîta de banal, că încă fascinează.
Vargas Llosa, în eseurile dedicate Adevărului minciunilor, îi tot compară, din acest punct de vedere, pe Don Quijote şi pe Emma Bovary. De altfel, nu e singurul care s-o fi făcut. Lui Llosa pare însă să îi scape o fundamentală diferenţă între cei doi. Sau poate că nu-l interesează. În timp ce Don Quijote e senin şi fericit în lumea de el plăsmuită şi devenită - pentru el şi numai pentru el - chiar mai adevărată ca fantasmele cavalereşti, pe Emma Bovary, mereu sensibilă la diferenţe, faptul că nu are cum trăi în permanentul imposibil o deprimă pînă la autoaneantizare. De-abia atunci cînd este dincolo de prag, iar orice întoarcere - cu totul imposibilă, de-abia atunci când se trezeşte în macabru şi când singura realitate - în sfârşit definitivă - e coşmarul, ea înţelege ce ar fi putut avea, însă a tot pierdut, pentru că a preferat mirajul.
Iar mirajul e făcut să te ucidă. Ficţiunea îşi are regulile ei şi n-o poţi transfera în viaţă. Don Quijote ştie asta şi de aceea nu ezită nici o clipă. Nu-i pasă de public, nu-şi abandonează rolul de actor, cum nici la acela de regizor nu renunţă. Cînd ai ales să fii în ficţiune, orice du-te-vino este imposibil şi, în final, sinucigaş.
Cavalerii ce plecau în cruciade sau în căutarea Graalului o făceau, în mare parte, tot pentru că nu îşi găseau locul. Chiar pe ei se caută acei ce pleacă după Graal şi, uneori, se şi găsesc. Fiindcă astfel îşi asigură sau solitudinea sau nemurirea. Mai bine zis obţin -- adesea, simultan - şi concentrarea maximă şi faima. Au exact ce vor, dînd minimum în schimb, adică numai pe ei înşişi. Efemerul şi precaritatea. Toate relele ce sînt într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt. Un cruciat nu face compromisuri. Mai mult nu c
