Sorin Mărculescu este probabil cel mai cunoscut autor de traduceri din aria hispanică. Este bine cunoscută performanţa transpunerii în română a operelor complete ale lui Baltasar Gracian. Ortega y Gasset e cunoscut şi citit la noi datorită aceluiaşi Sorin Mărculescu. Mai mult decît atît, rămîne uimitoare mobilitatea extraordinară - egalată probabil doar de aceea a lui Mircea Ivănescu - cu care acest cărturar se mişcă în zone lingvistice diverse, traducînd deopotrivă din Eliot, Boris Vian, Tatarkiewicz, H. Zimmer, J. Evola şi mulţi alţii. Nu mai puţin spectaculoasă e trecerea de la texte masiv şi chiar ermetic fillozofice, la delicateţea literară a traducerii din franceză a unui romancier japonez cu o scriitură aproape imponderabilă ca Yasunari Kawabata.

Sorin Mărculescu s-a manifestat mai ales în primii ani de după '89 şi ca un foarte prompt şi atent observator al societăţii româneşti în tranziţie, cu precădere în revista 22. Mai puţin cunoscută, deşi poate mai statornică, e activitatea lui de poet, începută destul de timpuriu, cu volumul Cartea nunţilor în 1968 şi continuată apoi cu alte trei volume, ultimul în 1985. O discreţie, explicabilă în parte prin faima de traducător şi eseist a autorului, pluteşte asupra poetului Sorin Mărculescu, o discreţie întîlnită altfel deseori atunci cînd asemenea structuri intelectuale se manifestă poetic. Mă gîndesc, de pildă, la poezia lui G. Călinescu, Perpessicius sau, mai ales, la aceea a lui Vladimir Streinu. Nu întotdeauna pretinsa uscăciune livrescă stă în calea receptării acestora ca adevăraţi poeţi, ci, poate, inflexibilitatea criticii obişnuite cu etichetări univoce.

Volumul apărut anul acesta la Editura Vinea este, ne spune autorul, o continuare a aventurii poetice din volumul Carte singură (1982) şi cuprinde poeme aproape în totalitate inedite, scrise între 1985 şi 2000. Poemele sînt de două tipuri,