Prin urmare, citind volumele din "Pléiade" am făcut din loc în loc, cu creionul, un mic semn. Parcă despre fraza asta aş putea să scriu ceva. Nu atunci, nu imediat. Cândva, când i-o veni rândul. De ce, dintr-un impuls intelectual? De unde! Numai aşa. Numai ca să scriu. E ca o funcţie organică. Mai mult decât un hobby: un farfastâc. Nu sunt în apele mele când nu scriu. Ce anume? Orice. N'importe quoi. Cu vremea, mai ales "idei". Nu mă mai simt în stare să evoc, să povestesc. Cu ideile ce urmăresc? Doamne fereşte! Absolut nimic.
Azi, ca de obicei, am început prin a răsfoi. Mecanic. Altfel, dintr-un motiv casnic, sunt trist, îngândurat. Citesc: "Descartes e înainte de toate o voinţă" (I, 842). Nu vrea decât să-şi exploateze vigoarea minţii. Interesant, îmi zic. E un nod în lunga trenă a voinţei de putere, rărită de Schopenhauer, îngroşată de Nietzsche până la a fi postav.
Se leagă cumva, îmi spun, recitind. Nici eu nu vreau decât... Decât ce? Să nu vreau.
E duminică. De ieri am intrat în anul două mii. Cât o să am atunci?, m-am întrebat câteodată, pe parcurs. Şaizeci şi cinci. Vorba lui Tolstoi, dacă îi apuc. Şi iacă-tă: i-am "apucat". Seara, Vighiloiu: la mulţi ani! Mi-a apărut cartea, zice. Cartea în care, pe prima pagină, suntem personaje, eu şi un măgar. Unul încăpăţânat şi blând, cu capul greu. Cam semănăm.
*
* *
"...pentru gustul meu particular, nu există călătorie la hotarele realului, poveşti mărunte, naraţiuni epice sau dramatice care să fie mai presus decât studiul inepuizabilului creator şi transformator universal ce se numeşte Spirit" (I, 870). Din toată fraza, în întregime definitorie, cel mai de preţ îmi apar cuvintele pentru gustul meu particular. Aş merge până la a inventa un semn ortografic, de pus în dreptul oricărei afirmaţii, cu sensul după părerea mea. Mă consternează aroganţa atât
