Problema dramaturgiei româneşti contemporane pare să fie aceea că ea mai mult se discută decît se joacă. Dramaturgii din vechea generaţie continuă să scrie - iar cel mai jucat rămîne Dumitru Solomon şi, desigur, în alt plan, Matei Vişniec - jucat în Franţa, România dar şi America. Dramaturgii din noua generaţie continuă să apară, să se exprime şi să fie puşi în scenă. Uneori. Mă gîndesc la Vlad Zografi, Radu Macrinici şi alţii. Un nume interesant care a intrat în rîndul dramaturgilor cu multă modestie şi nu cu multă vîlvă este acela al lui Valentin Nicolau, geolog de meserie, directorul Editurii Nemira din Bucureşti. De fapt, back-ground-ul noilor dramaturgi este mai degrabă tehnic sau ştiinţific, decît umanist: fizicieni, ingineri ş.a.m.d. Asta aduce şi o altfel de punere în valoare a Cuvîntului, poate o mai mare concizie şi, nu în ultimul rînd, un alt fel de experienţă umană, un alt tip de receptare a realităţii.

Volumul lui Valentin Nicolau Dacă aş fi un înger publicat de Editura Unitext, pune în valoare foarte bine afirmaţiile de mai sus. El cuprinde trei piese, nu ştim dacă autorul a mai scris şi altele, trei piese remarcabile în diferite concursuri: cea dintîi - Fantoma de la clasa întîi sau Dacă aş fi un înger a fost nominalizată la premiul Uniter pentru "Cea mai bună piesă românească a anului 1998"; a doua - Lume, lume, soro lume... a primit, un an mai tîrziu, în 1999, aceeaşi distincţie; cea de-a treia Ca zăpada şi cei doi a cîştigat Marele Premiu al Concursului de dramaturgie originală "Camil Petrescu" ediţia a VII-a 1999, concurs organizat de Ministerul Culturii. Ordinea aşezării în volum nu este doar una cronologică, să-i spunem sau nu doar în sensul creşterii... premiilor. Nu. Ordinea marchează şi o împlinire a scriiturii, a simţului dramaturgic şi scenic. Pentru că trebuie spus un lucru extrem de important: cele trei piese ale lui Valentin