Între alte învinuiri ce-l potopesc pe Virgil Ierunca (probă indirectă ele însele ale unei personalităţi puternice, cu atitudini deranjante, căci numai neantul nu iscă nici o adversitate), e şi cea că n-ar avea o "operă". "N-a făcut nimic", îmi spunea cu seriozitate un notoriu teoretician literar. Dar opera lui Ierunca e încă în cea mai mare parte nepublicată. Şi, indiferent de cantitatea sa textuală, se măsoară prin criteriile calităţii, ale impactului asupra literaturii, asupra conştiinţei publice. Încercînd să "umilească uitarea", să aducă o contribuţie "la exorcizarea vremurilor adormite" şi, în egală măsură, "a apăra demnitatea gîndirii şi a menţine rigoarea valorilor", ea articulează un rol de-o covîrşitoare importanţă, de care s-a achitat cu onoare. Opera lui Virgil Ierunca s-a împotrivit, cu o indenegabilă eficienţă, celor care "în cîmpul minat al totalitarismului au făcut din minciună un destin, din neruşinare o profesie, sau din complezenţă o scuză pioasă". Ca şi moştenitorilor acestora ori - adesea - aceloraşi personaje, revenite în perioada de după decembrie '89, chiar dacă s-a întîmplat, dintr-un impuls magnanim - a fi creditate anterior. Vedem în tandemul Monica Lovinescu-Virgil Ierunca, şi sperăm a nu greşi în perspectivă istorică, cea mai caracteristică întrupare a conştiinţei criticii româneşti din perioada contemporană, cu o funcţie similară celei împlinite odinioară de Titu Maiorescu sau E. Lovinescu.
***
În raport cu atîţia oficiali ai literelor româneşti, de mai demult ori din prezent (preşedinţi ai Academiei ori ai Uniunii Scriitorilor ori ai vreunei mari Fundaţii, universitari, senatori, miniştri, directori de publicaţii sau de edituri, notabilităţi de partid etc.), Virgil Ierunca e o autoritate neoficială, spontană. Devenită ea însăşi instituţie, precum E. Lovinescu. E o voce menită a relativiza instituţionaliza
