Cartea lui Dan Mănucă, Pelerinaj spre fiinţă. Eseu asupra imaginarului poetic eminescian, este provocatoare, dar nu în înţelesul curent al cuvîntului. Un cunoscător al lui Eminescu ar putea fi mai curînd intrigat decît provocat. Dan Mănucă, unul dintre profesorii cei mai cunoscuţi ai Facultăţii de Litere din Iaşi, ne-a obişnuit (din anii '70 încoace) cu un discurs tradiţionalist, corect, cu informaţii precise şi preţioase. în plus, colaborarea sa cu Editura Dacia, colecţia "Restituiri" ar trebui menţionată în caseta de prezentare (amintesc doar prefaţa la jurnalul lui Iacob Negruzzi). De ce este totuşi atît de diferită această nouă carte a lui Dan Mănucă? Se pare că avem de-a face cu o nouă manifestare a "complexului Eminescu". Prin "eseul" amintit, autorul doreşte să evite discursul academic (care l-a consacrat), propunînd un discurs filosofico-filologic cu un model celebru: eseurile lui Heidegger despre Hölderlin. Care sînt urmările acestei schimbări de registru?

Pelerinajul spre fiinţă nu are bibliografie. O decizie cu atît mai surprinzătoare, cu cît tradiţia autorului ar fi impus acest gen de informaţie. Şi nu e vorba doar despre bibliografie: în interiorul eseului nu sînt pomenite alte nume decît foarte rar (am găsit în cîteva locuri vagi referinţe la unele cărţi ale lui Mircea Eliade şi Titu Maiorescu). Să nu aminteşti măcar cîteva titluri din imensa literatură de pe marginea operei eminesciene îmi pare a fi un gest cel puţin orgolios. Să fie chiar atît de original eseul încît să nu mai fie nevoie de trimiteri, de analiză a receptării? Poate un filolog să ignore referinţele (sau să se mimeze această atitudine), cuprins fiind de un inexplicabil "flux eseistic"?

Pentru a căpăta cîteva răspunsuri trebuie să vedem exact ce aduce nou eseul lui Dan Mănucă. Cartea are trei părţi ("cercuri", le numeşte autorul): Destinul, Legenda şi Fiinţa. Titlul "